”Cioburi” de Letiția Vladislav

92
Proza de Letitia Vladislav Diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCând sufrageria devine colivia de aur în care poți cânta cât vrei, poți zbura de la o floare tropicală la alta, poți visa la înălțimea cerului, fără să ieși afară, trebuie să înțelegi că este vremea să rupi gratiile și să pleci. Cântam oribil. Nu am voce. Vedeam cerul de pe balcon sau chiar de-afară, așa, un pic, să nu deger, pentru că sunt și am fost rea de frig. Florile erau cu mine. Țopăiam zilnic de la una la alta, vorbeam cu ele, în loc să vorbesc cu vecinele, care mă scoteau din draci cu bârfa lor și, dacă erau prinse cu gâsca furată, cădeam eu de proastă, pentru că eram străină. O pățisem de câteva ori și, cum omul din rele învață, le evitam pe cât puteam. Și în țară aveam un fel de colivie, de sârmă, fiind mai săraci, dar acolo nu-mi trebuiau bârfitoarele cartierului, având o grămadă de preocupări. Colivia o simțeam seara și la sfârșitul săptămânii. Alex era, ca în fiecare an, luni întregi ”pe teren”, plecat prin munți, cu o grupă de colegi, iar eu stăteam singură cu copiii, cu slujba mea și cu alergăturile zilnice. Pe vremea aia nu aveam telefoane mobile, Alex suna o dată pe săptămână, eu răspundeam și, cum eram din cale-afară de geloasă, închipuindu-mi scene de dragoste teribile, între el și una dintre colegele lui, în loc să fiu fericită că-l aud, începea o dramă fără sfârșit, el îmi închidea telefonul în nas, lăsându-mă să mă liniștesc și suna mai pe seară, încercând să facem pace. Aici aveam colivia aurită, la aproape două mii chirie, Alex lucra numai în birou, nu mai aveam pe cine să fiu geloasă, copiii erau tot cu mine, slujba era să fac mâncare și curat, să scriu pe furiș și să devin așa de depresivă, că a trebuit să merg la doctor. Îmi lipsea societatea, lumea în care mă învârtisem, prietenii pe care-i avusesem, redacția ”Luceafărului”, care-mi devenise a doua familie, faptul că eram publicată și cărțile mele se vânduseră toate, iar editura se gândea să mă traducă în engleză și să mă publice prin America. Totul s-a dus pe apa sâmbetei după plecarea din țară. Cărțile mi-au fost scoase din biblioteci, de traducere nici vorbă, eram o trădătoare oribilă, trebuia să fiu ștearsă din viața cotidiană. De pe o zi pe alta, am devenit un zero. Hausfrau. Femeie în casă. După ce plecau copiii la școală, luam tramvaiul spre centru și umblam de nebună peste tot, doar, doar mă inspiră ceva. Era frumos, era curat, era altfel acest oraș. Dar cu cât mă țineam mai strâns legată de el, cu atât mă îndepărtam mai mult. Parcă eram de gumă. Eu aici și eu acolo. Mă întorceam acasă mai depresivă decât fusesem, plângeam și-mi vedeam sfârșitul într-un azil de bătrâni legați de pat, cum văzusem la televizor, murdară și dementă, cu niște caiete scrise cu creionul, din care nu va citi nimeni, pentru că eu scriam românește și, cine știe, două, trei fotografii din zilele fericite ale vieții. Furioasă, luam caietul de sub cearșeafuri și începeam să scriu ceva. Nu duceam nimic la sfârșit. Pe drum se rupea firul, realizam că țara mea este departe, că trebuie să gândesc cu creierul, nu cu inima, pentru că aici toți gândesc la rece, numai eu am grauri în cap. Caietul se umpluse de poezii și proze scurte, impresii zilnice pe care le scurtam mai tare, le scriam din nou, ca să le mai modific o dată. Unele puteau fi publicate. Orașul avea o singură revistă de cultură, era bine văzută printre intelectuali, chiar dacă aproape toată redacția era foarte liberă, nu conservatoare ori constipată.  Când am sunat, întrebând dacă mă pot prezenta, mi s-a răspuns prietenos și am fost rugată să aduc ceva scris. Aveam. Prima mea proză scurtă în germană. Cu câteva zile înainte fusesem în oraș. Ningea, ploua, bătea un vânt de groază, că te lua pe sus. În pasarela de la Kaufhof se adunaseră câțiva oameni în fața unui tânăr cocoțat pe un podium, pictat în ceva auriu, până și podiumul era auriu, cu un casetofon la picioare, din care ieșeau niște note de înmormântare, mai triste decât masca lui, foarte potrivite cu vremea nenorocită de-afară. Tânărul stătea nemișcat și, numai dacă-i vedeai ochii, puteai zice că nu-i de plastic. Stătea, pur și simplu, și ne privea. Oamenii  treceau, îi aruncau niște monede în cartonul din față, comentau, întrebându-se ce-o fi cu el, plecau. La câțiva metri de pasarelă era gara și în spatele ei, zi și noapte, era locul celor pierduți, cei căzuți prea jos să se poată ridica singuri vreodată, drogații, fete ce-și așteptau clienții în mini, tremurând de frig, băieți tineri ce așteptau bătrânii, ca vampirii, lacomi de tinerețe, femei în vârstă, ce uitaseră cum este să ai un cuib, cu sticla de băutură între picioare, certându-se cu alții, tot de vârsta lor, beți, uzi, flămânzi. Noaptea dormeau în stațiile de metrou sau prin pădurea din apropiere. Eu nu eram hotărâtă să plec din fața tânărului. Când muzica mortuară a încetat, a coborât de pe podium, frecându-și palmele, era evident că înghețase așteptând niște bani mărunți. I-a luat, numărându-i, nu erau mulți, i-a ascuns în buzunarul din spate și s-a urcat din nou pe podium. Muzica se jeluia din nou.

– Eu n-aș fi făcut asta, i-am spus, nu îngheți dacă nu te miști?

– Este frig, a răspuns, dar am nevoie de bani…

A coborât de pe podium și mi-a întins mâna.

– Ești singura care a vorbit cu mine, mi-a zis, mulțumesc.

– Te invit la o cafea fierbinte, i-am spus, de pe fereastră poți vedea podiumul și casetofonul… nu cred că te fură…

– Crezi? Eu iau casetofonul cu mine… nu mai am încredere în nimic.

În cofetărie era cald. Și-a scos cu grijă masca și-a așezat-o pe un scaun. Blond. Ochi albaștri de copil. Tip nordic.

– Sunt Martin, mi-a zis și vin din nordul Europei… cum cred că bănuiai…

– Este un fel de artă ceea ce faci, i-am spus, vrei să transmiți ceva, poate acest timp efemer… cred…

– Da, zise, totul moare. Moartea o avem în noi.

Studiase la facultatea de arte. Era un student bun. Era îndrăgostit mortal de ea, fata care s-a sinucis după un an de luptă cu ea însăși, mama moartă de cancer, tata, bun ca pâinea caldă, s-a schimbat radical după ce a început o relație nouă, boala lui.

– Ești bolnav? Ai cancer? Nu pari…

– Am SIDA. Îl am în mine. Nu a ieșit încă. Sunt infectat.

Aproape mi-a căzut ceașca din mână. Părea sănătos. Avea ceva de înger nordic în el, sensibil, trăsături clare, un copil trăind unde nu trebuia să trăiască.

– Ești singur?

– Da, zise, nu pot trage pe alții în groapă cu mine.

– Iubitul tău?

– Nu, zise, a fost ea, fata vieții mele… nu știa… îl luase de la o transfuzie după o operație… un accident.

Sorbi din cafea și își șterse ochii.

– Nu-i vina ei. M-am controlat, pentru că eram mereu răcit… Mă infectasem.

– Doamne…

– Așa a aflat ea. S-a controlat imediat. Era deja bolnavă. S-a sinucis. Nu suportase să trăiască știind că m-a omorât și pe mine…

Mi-au dat lacrimile. Uitasem de toate necazurile mele.

– N-ai fost prea precipitat fugind de-acasă ?

– Nu, zise, femeia tatălui meu a făcut un șoc auzind ce am… toți cred că fac o pauză de inspirație prin Europa… tata îmi trimite ceva bani, pentru chirie. Asta cu masca mortuară este ideea mea. Este arta mea.

Visa la Portugalia. Undeva prin nordul țării. Mare și verde. Ca acasă.

– Și eu mă agăț de acasă, i-am zis, eu scriu, este însă greu fără relații… nu am pe nimeni, doar pe ai mei… nici nu știu să lupt…

Mi-a luat mâna și mi-a mângâiat-o. Se încălzise. Avea o aureolă nemaipomenită, blond, nevinovat, în fața unui geam prin care intra lumina de-afară. Din nou m-am gândit că trebuie să fie un înger nordic pe care trebuia să-l întâlnesc, înainte să-mi pierd mințile.

– Pot să scriu despre tine?, l-am întrebat, va fi prima mea proză în germană.

A început să râdă. Era, absolut, un înger călător.

– Unde?

– Revista ”NaNa”… de aici, din oraș. În  două zile am o întâlnire la redacție… și trebuie să le dau și o proză. Vor să-mi dea o pagină întreagă… portret și proză…

– Bineînțeles, zise, am s-o cumpăr.

Se ridică, mulțumindu-mi pentru cafea.

– Ești nemaipomenită, zise, o minune că mi-ai ieșit în cale… eram așa de singur…

– Minunea ești tu, i-am spus, sunt depresivă, mă gândesc la moarte… și apari tu, Doamne, apari și-mi arăți drumul…

Lacrimile îmi acoperiseră fața.

– Vă este rău, m-a întrebat fata, când am plătit, doriți să vă ajut?

– Nu, mulțumesc, sunt bine…

A dat din cap, a luat banii și ne-a întors spatele. Martin a ieșit primul afară. Eu după el. Ploaia, ninsoarea, vântul se opriseră. Casetofonul funcționa. El se urcă pe podium.

– Ești minunat, i-am spus, ai grijă de tine.

Aveam vreo douăzeci de mărci cu mine.

– Ia-le, i-am spus, tu ai mai multă nevoie.

– Mulțumesc.

Și-a aranjat masca. Era din nou cel ascuns între cioburile vieții. Din nou s-au adunat oameni, au lăsat bani mărunți și comentarii, din nou i-au întors spatele și au plecat pe drumul lor. Eram ceva mai liniștită. Mie mi se întâmplase ceva de nedescris, ce nu se putea trata cu medicamente. Mi se deschisese o poartă. Trebuia numai să intru. Îngerul nordic m-a îndepărtat de moarte.

– Cândva, am să scriu și am să public din nou, i-am spus, chiar dacă îmi trag toate nenorocirile în spinare.

Un colț de gheață se spărsese. Pe Martin nu l-am mai văzut. Pagina mea, o întreagă pagină, nu o bucățică, avusese succes. Vroiam s-o înrămez, dar am renunțat. Am cumpărat mai multe reviste și una dintre ele a zăcut ani de zile în dulapul cu lenjerie. Eram din cale-afară de mândră, că reușisem ceva singură, departe de casă, de visele mele inițiale, departe de fata pe care-o lăsasem în blocul din Ferentari.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.