”Tous des oiseaux” – ”Toți suntem păsări” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

87
Imagine din spectacolul ”Tous des oiseaux” de Wajdi Mouawad, Teatrul Național de la Colline din Paris
Imagine din spectacolul ”Tous des oiseaux” de Wajdi Mouawad, Teatrul Național de la Colline din Paris

cronica de teatru logo leviathanTeatrul Național de la Colline de la Paris a venit în turneu în Israel cu ultima piesă a lui Wajdi Mouawad, care de doi ani este directorul artistic al acestui teatru. Mouawad s-a născut în 1968 în Liban; în 1976 și-a părăsit țara din cauza războiului civil și s-a stabilit cu familia mai întâi la Paris, apoi, din 1983, în Canada. S-a făcut cunoscut mai cu seamă prin piesele sale de teatru – printre altele, ”Litoral” (1997), ”Visuri” (2000), ”Incendii” (2003), ”Păduri” (2006) și ”Singuri” (2008). S-a afirmat și ca actor, și printr-o intensă activitate ca regizor. Este ceea ce se numește un scriitor angajat.

”Toți suntem păsări” (2018) este o (co)producție internațională, în care se vorbesc patru limbi – engleza, germana, araba, ebraica – de către actori din nouă țări; în cursul spectacolului, traducerea textelor vorbite în limbi pe care publicul locului nu e obligat să le cunoască este proiectată pe elemente ale decorului în limba cunoscută de acel public. Mă întreb, și nu știu răspunsul la această întrebare, cum a izbutit teatrul să alcătuiască o distribuție de nouă actori care să vorbească la fel de bine ebraică și germană, engleză și arabă, ebraică și engleză etc. etc. și să sară mereu de la o limbă la alta, după cum cere dialogul piesei, fără să piardă șirul.

Se pare că principiul multilingv după care e structurat spectacolul a fost deosebit de important pentru autor, ca purtător de multe și însemnate semnificații; e un punct în privința căruia îmi îngădui să fiu nițel neîncrezător, în lumina faptului că piesa a fost scrisă mai întâi în franceză, care e limba maternă a autorului, și abia apoi tradusă, cu ajutorul câtorva prieteni, în cele patru limbi vorbite în spectacol.

Foto: Simon Gossellin
Foto: Simon Gossellin

Subiectul dramei este, foarte pe scurt, următorul: Eitan, un student german de origine israeliană, specialist în genetică (Jérémie Galiana), se îndrăgostește de o studentă de origine musulmană, Wahida (Souheila Yacoub), care studiază istoria; dragostea e reciprocă; Eitan intră în conflict cu familia lui, care nu poate accepta căsătoria pe care și-o doresc tinerii – lumea e sfâșiată de prejudecăți naționale și religioase mai puternice decât sentimentul de iubire al celor doi și duce povara unui trecut istoric plin de confruntări violente între etnii. Veniți în Israel ca s-o cunoască pe Leah, bunica lui Eitan (Liora Rivlin), pe care acesta n-a cunoscut-o, cei doi tineri cad victime ale unui atac terorist pe podul Allenby, care leagă, peste apa Iordanului, teritoriile ocupate de Israel în cursul Războiului de șase zile (1967) și Iordania. Părinții lui Eitan, Norah (Judith Rosmair) și David (Raphael Weinstock) și Etgar, bunicul lui Eitan (Rafael Tabor), sunt chemați urgent din Germania în Israel, fiindcă Eitan se zbate între viață și moarte. Conflictul dintre cei tineri și cei vârstnici se ascute, și încep să iasă la iveală taine de familie îndelung ascunse. În cele din urmă, Wahida, după ce a fost supusă, ca suspectă de terorism, la penibile și umilitoare interogatorii (Darya Sheizaf), refuză să rămână tovarășa de viață a lui Eitan, fiindcă a (re)descoperit tot ce o leagă indisolubil de poporul ei; David află că, de fapt, nu el e tatăl lui Eitan – el e un copil palestinian, arab, salvat în pruncie de la moarte de bunicul lui Eitan, Etgar, și crescut, sub numele de David, ca evreu habotnic, care îi urăște cu patimă pe arabi; șocul e atât de puternic, încât îi produce lui David un accident vascular cerebral de pe urma căruia nu-și va mai reveni niciodată. Din distribuția spectacolului mai face parte Jalal Altawil; el joacă rolul unui personaj istoric, Hassan Ibn Muhamed el Wazzân, al cărui destin e studiat de Wahida – el Wazzân a fost un diplomat, călător, istoric arab, care a trăit la sfârșitul secolului al XV-lea și care, la întoarcerea dintr-un voiaj la Mecca, a fost făcut prizonier de către pirați creștini și predat papei Leon al X-lea; ca să iasă din pușcărie, el Wazzân a trebuit să se convertească la creștinism; figura lui sintetizează în piesa lui Mouawad drama sfâșierii unei personalități între două religii, două culturi, două mentalități, două sisteme social-politice. În mai multe roluri episodice distribuția e completată de către Victor de Oliveira. Evrei sau arabi, ori de alt neam, toți suntem păsări – păsări de frumusețe, păsări ale hazardului, păsări ale nenorocirii, păsări-amfibii.

De astă dată am să mă abat de la tipicul cronicilor mele, și n-am să încep scriind despre piesă, am să încep scriind despre spectacol, care este pus în scenă de dramaturg. Ca spectacol, aș spune că e atât de bun, încât poate fi recomandat studenților să-l studieze cu conspect, ca să învețe meseria de regizor.

Decorul conceput de Emmanuel Clolus e alcătuit din niște blocuri cenușii înalte, a căror amplasare se poate modifica de la o scenă la alta, alcătuind de fiecare dată o nouă compoziție în spațiu; între aceste blocuri apar și dispar niște mese, câteva scaune de birou, un pat de spital ș.a.m.d.; grafica ansamblurilor e lineară, geometrică. În partea a doua a spectacolului numărul blocurilor se reduce și compozițiile, reduse la rândul lor, sunt încă mai simple. Atmosfera pe care o creează acestă soluție scenografică sobră și elocventă e de loc închis, fără ieșire, și de răceală; universul piesei pare a fi un bunker, chiar și atunci când acțiunea se petrece într-o bibliotecă, în case de oameni, într-un spital etc. Luminile (Éric Champoux) urmăresc dinamica acțiunii și conferă o stranie frumusețe atmosferei de cazemată cenușie a ansamblului. Firește, nu lipsesc proiecțiile video, dar ele sunt foarte discrete în acest spectacol.

Muzica spectacolului este compusă de celebra Éleni Karaindrou și sugerează atmosfera tensionată a piesei, dar cu extremă discreție, fără excese de sentiment sau de dramatism.

Mizanscenele construite de regizor sunt ordonate, riguroase, de o simplitate minimalistă. Din când în când, actorii încetează să comunice nemijlocit cu partenerii lor și își îndreaptă privirea spre auditoriu. Asta nu se întâmplă prea des, și nici nu durează prea mult, atât doar cât să fie pusă ”în ramă” o idee deosebit de importantă.

Nu am decât o singură observație de făcut despre regia spectacolului: directorul de scenă fiind autorul piesei, i-a fost milă să scurteze nițel textul; ar fi putut s-o facă fără să păgubească întregul cu nimic. Spectacolul e lung ca postul de Yom Kippur – patru ore pe ceas, inclusiv o scurtă pauză. Dar nu lungimea lui în minute mă supără, ci faptul că regizorul-autor nu s-a îndurat să reducă inflația de monologuri din piesă – ele sunt, desigur, un motiv de mare satisfacție pentru interpreți, dar sunt nițel obositoare pentru spectatori, deoarece conțin repetiții, amplificate de multă retorică.

Foto: Simon Gosselin
Foto: Simon Gosselin

Jocul actorilor este, se poate spune, fără cusur. Fiecare dintre ei iese în evidență, cu caracterul lui, atunci când trebuie și atunci când trebuie se retrage, modest, înlăuntrul ansamblului, care e omogen și armonios. Intensitatea înfruntărilor este menținută constant fierbinte de-a lungul celor aproape patru ore de spectacol; chiar și frecventele excese vocale apar ca pe deplin justificate și necesare. Nuanțele psihologice ale comportării fiecăruia dintre personaje sunt relevate cu măiestrie, și, cel puțin aparent, nici unul dintre interpreți nu se arată exagerat în susținerea poziției celui pe care-l întruchipează în piesă – fiecare dintre eroi își are dreptatea lui, izvorâtă din viața pe care a trăit-o. Și, în pofida faptului că obiectul piesei e profund tragic, câte-un strop de umor vine, din timp în timp, să învioreze atmosfera apăsătoare a montării.

Repet, spectacolul e extraordinar, nu i se poate reproșa mai nimic.

Fotografii din spectacol
Fotografii din spectacol

Am, în schimb, de făcut observații serioase pe marginea piesei. Ea începe ca o dramă politică despre dificultatea de a împăca cele două popoare care ar trebui să conviețuiască, pe aceleași meleaguri, în pace și bună înțelegere, dar nu, ele se războiesc neîncetat, într-un măcel continuu care nimicește nevinovați. La un moment dat însă, piesa virează în altă direcție – autorul deschide, așa s-ar spune, o lungă paranteză, în sine desigur importantă, despre modul în care fiecare individ își gândește și simte apartenența la o anumită etnie; asta e o temă complicată și gingașă, care, fără îndoială, e legată intim de conflictul central al piesei. Dramaturgul indică felul în care educația în familie, în școală, în societate, ca și împrejurări întâmplătoare ale vieții, constituie tot atâția factori care determină felul cum își simte naționalitatea fiecare ins. Bunicul Etgar e supraviețuitor al Holocaustului, Norah s-a format în Germania democrată, Eitan și Wahida se întâlnesc într-o bibliotecă din New York, bunica Leah trăiește, cu cinism amar, realitățile contradictorii ale consolidării statului Israel. Adâncindu-se în toate aceste biografii, autorul pare să neglijeze treptat tema politică de la care a pornit; din fericire, el subliniază cel puțin punctul în care sentimentul național exacerbat devine primejdioasă xenofobie.

Dar un pic mai încolo, piesa se înfundă în melodramă – copilul găsit, crescut în altă credință decât cea care era a lui ș.a.m.d., ș.a.m.d. – și nu mai iese din această fundătură – apoplexia lui David deplasează definitiv interesul spectatorului de la tema principală a dramei către aspectele ei secundare, accidentale, lipsite de semnificație generalizatoare în planul ideilor.

Dacă am înțeles eu bine, eposul familial conceput de Wajdi Mouawad intenționa să promoveze gândul că trebuie neapărat găsită o soluție politică viabilă conflictului israelo-palestinian. Numai că, până la urmă, nu asta e ideea pe care o promovează piesa, ci ideea că suntem cu toții modelați de anumite împrejurări istorico-sociale, că n-avem cum sfărâma modelul ideologic care ne-a fost impus de aceste împrejurări și că, de aceea, suntem cu toții condamnați să devenim victimele prejudecăților care ne-au format. E considerabil mai puțin decât făgăduia inițial să ne spună drama scrisă de Wajdi Mouawad.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.