„Conserva neagră” de Cornelia Bartels

39

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsLockdown-ul unu, de astă primăvară, l-am trăit cu o oarecare frică în suflet. Nu prea știam ce înseamnă, ce ne așteaptă. Dar a trecut cu bine și după o vară destul de fierbinte și de liniștită, care ne-a ajutat să ne revenim oarecum la o viață normală, am intrat, din mijlocul lui decembrie, într-o perioadă și mai grea decât prima. Lockdown-ul cu numărul doi s-a instalat în casele și în viața noastră, foarte grăbit să nu-l alunge sărbătorile de iarnă, colindele cu îngeri și stele, miracolele dinaintea sărbătorilor, așezându-se în fiecare casă, în fiecare familie, la poalele bradului luminat, ca un cadou de la Moș Crăciun. Nu-l putem refuza, nu-l putem returna ca pe celelalte cadouri aduse de moș, trebuie doar să-l acceptăm. Putem doar să nu-l despachetăm sau să nu-l scoatem din sacul cu daruri. Să rămână acolo, ca un dar urât, nedorit. Iar noi, oamenii, să rămânem liniștiți acasă, în casă cu el sub brad. Să conviețuim cu el un timp. Nu-l putem ignora, bagateliza. El există cu adevărat. Ciudat, dureros, nedorit cadou…

De obicei cadourile sunt o bucurie. Se dăruiesc cu drag, se primesc cu emoții. Unele cadouri nu ating coarda sensibilă a primitorului, nu îndeplinesc gustul sau dorințele celor dăruiți. Dăruitorii nu sunt însă refuzați. Le primim și-apoi ne dorim să le dăruim altora, dai daruri, căci, dar din dar se face rai… cum se spune în popor. Sau cauți să-l schimbi la următoarea ocazie. Oricum, ne grăbim să scăpăm de el. Astfel viața devine foarte agitată, plină de surprize, deh, ca înainte de sărbători… Motiv de spontane gesturi care să aducă mici bucurii, mici surprize. Și așa mereu, de când mă știu… Zile de naștere, onomastici, sărbătorile Paștelui, ale Crăciunului însumează în viața noastră un asemenea buchet împodobit cu daruri, felurite daruri. Dar darul de anul acesta rămâne unul absolut nemeritat. Nedorit. Neașteptat.

Acum câteva luni am primit și eu un dar neașteptat de la o familie prietenă. Vecini cu suflet bun și ajutător. Cum tot ne aflam în perioada primelor zile grele din primăvara acestui an, cu corona la ușă, cu frica îmbolnăvirii în suflet, am decis să mă mișc mai puțin printre oameni. Am redus foarte mult din ieșirile din casă, la cumpărături. Preferam să mă plimb, legal, cu cățelul meu Hugo, de trei ori pe zi, pentru binele patrupedului, dar, implicit, și al meu. Ieșeam afară fără frică, uitând, de fapt, ce se întâmplă în jurul meu. Evitam, pe cât era cu putință, să ascult veștile. Egal unde, la tv sau radio, chiar și ziarele erau pline cu astfel de vești… corona, corona, corona… Doar cărțile mi-au dăruit liniștea pe care mi-o doream și o căutam citind, ca să fiu tare, puternică și să rezist. Și muzica, CD-urile cu arii celebre din operele mele preferate, concertele mele preferate și-au regăsit din nou utilitatea. Eram mai rar văzută pe-afară. Doar cu Hugo ieșeam scurt, făceam plimbări prin cimitirul evanghelic din apropiere, unde nu întâlneam oameni. Aleile cimitirului erau pline numai de flori. Natura nu se temea de corona. A rămas suverană, puternică, înfloritoare. Printre cruci, printre inimioarele și îngerașii albi de piatră fugeam de moartea care mărșăluia pe străzi, prin magazine, printre oameni, alungându-i din viață. Acolo, pe aleile cimitirului, ne găseam liniștea și puteam sta pe o bancă printre morții deja eliberați de frica morții. Parcă ei mă ajutau să nu-mi pierd curajul, să nu pierd credința și să am încredere în puterea sfintei rugăciuni și să lupt mai departe. Cu Dumnezeu înainte, așa și făceam. Mă rugam, stând pe bancă, în liniștea cimitirului evanghelic din apropiere. Timpul trecea în liniște.

Dar nemaifiind văzută, de câtva timp, prin curtea blocului, prin magazinele din jur, familia vecină și-a făcut griji. „Ce s-o fi întâmplat cu ea?”, se întrebau… așa că, într-o zi, am auzit soneria la ușă sunând. Lung și insistent. Era vecinul Emil, trimis de soție la mine… O familie de ruși foarte săritori și dornici să ajute, dacă aveam nevoie de ajutorul lor. „Deh,oamenii tineri ajută oamenii mai în vârstă, mai ales în perioada coronei”, mi-am spus în gând, văzându-l în fața ușii cu un pachet în mână. „Hei, Cornelia, mai trăiești? Că nu te-am mai văzut prin curte de o veșnicie. Unde-i Hugo?”. Am explicat că totul este în ordine, Hugo este și el ok, dar că am înțeles că trebuie să stăm mai mult în casă ca să evităm îmbolnăvirea…” Eu fac parte din grupa aceea de oameni cu riscul mai mare de îmbolnăvire, riziko gruppe, am adăugat  râzând… „Ja, ja”, mă întrerupe, uite aici ceva de la noi. Ne-am gândit că ai nevoie. Sper să-ți placă!” și mi-a întins o pungă cu ceva cumpărături. „Sunt de la magazinul rusesc, specialități de-ale noastre”. Erau veniți din Siberia, știam asta și mai știam că pe timpurile noastre normale ei erau singurii vecini unde mă puteam duce cu colivă și pomană de sâmbăta morților. Erau creștini ortodocși și mai știau câte ceva despre aceste tradiții și nu se minunau când mă vedeau cu pomana și lumânarea aprinsă în fața ușii lor. Așa a făcut și el acum. A venit cu o pomană la un om viu… Am mulțumit, spunând: „Dar nu trebuia, am tot ce-mi trebuie”. „Lasă, lasă că o să-ți placă” și mi-a pus punga în brațe, și a plecat. De fel, Emil era un mare vorbăreț. Era curios, punea întrebări, comenta. Dar de astă dată nu a fost deloc vorbăreț. Cred că a fost surprins că existam, că eram normală, cu toată frica Covidului care plutea în jur, printre oamenii mai în vârstă din bloc…

Curioasă, am cotrobăit în pungă. Minuni culinare în cutiuțe sau punguțe cu etichete felurite, colorate, unde nu am putut descifra aproape nimic. Totul era scris în limba rusă. Le-am sortat mai mult după un criteriu relativ: acru, dulce, sărat… mai mult după aprecierea mea. Printre ele se aflau și trei conserve. Două dintre ele erau lunguiețe, din metal, cu o învelitoare galbenă. Peste galbenul învelitorii se puteau vedea tipărite câteva capete de pește și câteva capere. Am înțeles că sunt scrumbii cu capere în ulei. A treia, însă, era o cutie rotundă, puțin mai înaltă, tot din metal, dar învelită în ceva negru, peste care era scris, în rusă, cu argintiu. Totul era mărginit și încadrat într-un  chenar auriu cu floricele… Gândul mi-a fugit la icrele negre, binecunoscute. M-am uitat la această conservă neagră cu mult respect. Era valabilă până în 2021. Am pus-o bine în frigider, pentru orice eventualitate, ca rezervă pentru vremuri mai grele. Vremuri negre.

Bănuiam și speram că ascunde, dincolo de învelitoarea ei neagră cu auriu și argintiu ornată, ceva deosebit, așa că am așezat-o într-un colț mai întunecat al frigiderului, ca să nu o am permanent sub privirile mele căutătoare. Aproape că am uitat-o în frigider. Toate celelalte bunătăți le-am consumat pe rând. Una câte una le-a venit rândul și celor două conserve galbene. Conțineau mici scrumbii, sau macrouri, în ulei și cu capere. Au fost bune. În tot timpul acelor zile, săptămâni, luni cât a durat primul val al Lockdown-ului, m-am organizat foarte atent. Chiar am făcut o constatare. Importanța tuburilor. Sunt o bună rezervă culinară, pentru orice eventualitate. Tuburi cu maioneză, cu muștar, cu hrean, cu sos de roșii, cu usturoi și multe altele, erau de mare valoare, ca supliment binevenit în pregătirea multor bucate. Tot apăsam pe ele, până la ultima picătură, dar nu le aruncam. Căci am constatat, că dacă îl tai puțin jur împrejur, descoperi între pereții tubului, considerat gol, încă o mulțime de materie primă. Tubul stors până la ultima picătură, gândeam, mai ascunde încă o masă serioasă înăuntrul lui. O foloseam cu o bucurie copilărească. Dădeam gust anumitor mâncăruri, aparent fade, negustoase, cu aceste ultime rezerve culinare… Nu o făceam din zgârcenie, chiar ajunsese să fie pentru mine o joacă. O bucurie să constat câtă rezervă mai descopeream în tubul tăiat, dezgolit. Și asta e valabil pentru orice produs cumpărat în tub: pasta de dinți, creme de față, unguente reumatice. Tubul cu pastă de ficat pentru Hugo a fost marea noastră surpriză. Cum nu mai pot cumpăra mâncare pentru cățel de la magazinul „Fressnapf”, căci este foarte departe de casă, am recurs la ultimele resurse din tuburile avute și presate până la ultima picătură… și, totuși, mare ne-a fost bucuria când, așa tăiate, am mai găsit câte ceva de oferit micuțului, spre bucuria lui… Și așa, în noile condiții de viață, am mai învățat ceva. Să folosesc ultima rezervă. Să evit ieșirea în lume în căutarea altor tuburi noi, pline. Era o joacă ce mi-a mai luat din gândurile acelea precaute, negre… Aproape că am uitat de corona, de conserva aceea neagră.

Până mai zilele trecute. Lockdown-ul numărul doi este mai greu. Acum chiar că trebuie să fim atenți, să ne supunem unor reguli de viață și legi foarte severe. Rezervele se cam consumaseră. Frigiderul devenise din ce în ce mai gol. Aprovizionarea devine o problemă. Așa că, cum tot suntem în preajma sărbătorilor Crăciunului, am decis că nu ar fi rău să o deschid, în sfârșit, și să mă bucur de icrele negre, bănuite, în ea…

Conserva neagră strălucea foarte promițător în mâna mea. Abia așteptam să o deschid, pregătind dinainte și micile felioare, puțin prăjite, cu un strat subțire de unt… Urma să pun numai icrele negre deasupra…

Am desfăcut-o. Uleiul din ea mi s-a prelins printre degete, răspândind un miros de guvizi afumați. Și, într-adevăr, înăuntrul ei erau guvizi, cu cap, cu coadă, cu tot, așa cum îi știam de la mama din bucătărie când îi prăjea, de mirosea tot blocul. Guvizii din conserva neagră erau puțin afumați, în ulei, puși unii peste alții. Era o conservă destul de mare. „De mult nu am mai mâncat guvizi”,mi-am spus, dorind să-mi alung dezamăgirea. Și, în timp ce am început să-i savurez, gândul s-a reîntors bucuros în lumea amintirilor.

Cu foarte mulți ani în urmă am fost pentru câteva zile printre lipovenii pescari de pe insula Sf. Gheorghe, din Delta Dunării. Ce amintiri minunate mi-au fost trezite! Acolo am mâncat mai mult guvizi, icre, dar și alte soiuri de pește. Guvizii, însă, mi-au plăcut cel mai mult. Întreaga atmosferă de pe insulă a fost ceva nemaitrăit. Dunărea, Delta Dunării cu întreaga ei atmosferă mi-au năvălit în lumea amintirilor care au prins viață pentru o clipă. Dunărea curgea aproape de cortul nostru, lăsând să-i auzim clipocitul molcom al valurilor provocate de trecerea vreunui vapor. Caii sălbatici galopau prin jur, ocolindu-ne. Pescarii își pregăteau bărcile din timp, niște lotci negre și lungi cu care plecau la pescuit, în zorii zilei, înspre mare. Aproape că nici nu-i auzeam când plecau din baraca lor de lemn. Lopătau în semi-întunericul dimineții cu grijă, ca să nu ne trezească. Apoi, noi îi așteptam să se întoarcă la miezul zilei, cu lotca plină de pește… Acolo găteam, acolo mâncam, acolo îi așteptam mereu pe tăcuții pescari lipoveni. Uneori, am mers cu ei, în zorii zilei, la pescuit… Nu se vedea nimic în jur. Era întuneric, ceață, se auzeau numai loviturile lopeților în oglinda apei Mării Negre. O misterioasă lume pe care acum, după atâția ani, am retrăit-o pentru o clipă.

Conserva neagră, asemenea lotcilor negre ale pescarilor de pe insula Sfântul Gheorghe, m-a dus într-o lume de mult trăită și neuitată. O lume miraculoasă care există, acolo undeva, departe, în Delta Dunării… și care m-a chemat pentru o clipă la ea. Am călătorit în graba dorului amintirilor trezite la marginea conservei negre, uitând de toate fricile și gândurile îngândurate care mă însoțesc de la o vreme. Și-aproape că m-am bucurat că a fost așa să fie.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.