”Contact”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

43
cronica de teatru de gheorghe miletineanu

cronica de teatru logo leviathanRoni Pinkovici a mai apărut cândva în însemnările mele pentru Leviathan – e unul dintre cei mai de seamă regizori israelieni din generația mijlocie (s-a născut în 1964). A învățat la Liceul de Artă ”Thelma Yellin”, apoi actorie la Școala lui Nissan Nativ, apoi regie la Londra, la Universitatea Middlesex. Pe scenă a apărut încă din copilărie, de la 12 ani, serviciul militar și l-a satisfăcut, pe câte știu, în cadrul Teatrului Armatei Israeliene. A fost într-o vreme directorul artistic al Teatrului din Haifa, a fost regizor permanent la Teatrul Național Habima, a pus în scenă în numeroase teatre și a jucat adesea în spectacole, precum și în filme. A făcut prezentări de emisiuni la televiziune. Iar acum conduce un teatru în Hulon și predă la două școli de teatru. Numele lui apare frecvent pe afișele Teatrului Beit Lessin. Se știe că are ”mână sigură” în lucrul cu actorii care sunt distribuiți în montările sale, și un CV impresionant. A pus în scenă multe spectacole importante cu piese dintre cele mai importante din repertoriu, dar se menține în formă punând în scenă și nu puține piese comerciale. Spre deosebire de atâția confrați ai lui, nu e un tip iubitor de făcut gălăgie în jurul propriei persoane și de aceea am impresia că uneori meritele și realizările lui sunt nițel minimalizate.

Nu comit o indiscreție dezvăluind aici că Roni Pinkovici suferă de mulți, mulți ani de boala numită scleroză multiplă, faptul acesta de viață personală, un fapt care nu-i definește biografia artistică, a apărut nu o dată în presă. Dar Roni Pinkovici nu se dă bătut, muncește enorm, cât trei, și nu cunoaște răgazuri de odihnă – e modul lui, foarte nobil, de a nu se lăsa dominat de boală.

Centrul Cultural Einav, care a mai fost pomenit în Leviathan, se află în buricul orașului Tel Aviv, la doi pași de Primărie, în miezul unui important centru comercial; Centrul Cultural  dispune de o sală de teatru modernă, deosebit de elegantă. Scena e circulară, partea ei din spate e înconjurată de un semicerc de perdele negre, partea din față, dinspre public, e mărginită doar de o balustradă, cât s-o despartă de spectatori. Scena e pardosită cu parchet adevărat, galben și lucios, pe care probabil că e o plăcere pentru actori să lunece desculți, în pași de dans. În sala asta a montat acum Roni Pinkovici un text scris de el însuși. Nu e prima oară când se manifestă ca dramaturg.

Piesa se numește Contact. Înainte de a sugera semnificațiile metaforice ale acestui titlu, trebuie să explic sensul lui imediat – este vorba de un curs de improvizații dansante, situate undeva la jumătatea drumului între coregrafie și gimnastică și implicând contact permanent între trupurile celor implicați în aceste cursuri. E greu de spus cât e în aceste contacte diagnosticare psihică și fizică a elevilor și cât terapie psihologică, e greu de spus cât e ambiție artistică netto de realizare a unor spectacole de asemenea mișcare coregrafică improvizată sau quasi-improvizată, sau aparent improvizată, care presupune trupuri eliberate de orice crispare.

Firește că intimitatea pe care o creează aceste contacte între participanții la curs produce frecvent răsturnări în viața lor personală. Piesa se alcătuiește din despărțiri și regăsiri, din despărțiri dureroase și regăsiri fericite; perechile se desfac și se refac. Profesoara se reîntâlnește cu o prietenă a ei de odinioară, amândouă se despart, profund rănite sufletește, de bărbații cu care au conviețuit și se regăsesc în cuplul lor de altădată; nici autorul regizor, nici actrițele și nici publicul, nimeni nu se arată scandalizat în vreun fel de această firească și frumoasă regăsire.

Unul dintre cursanți își abandonează prietena și se îndrăgostește până peste cap de o cursantă, care iese dintr-o stare de apatie, îndrăgostindu-se până peste cap de acest flăcău. Există însă o piedică serioasă în calea iubirii lor – bărbatul a aflat de la medici că suferă de o anumită boală a măduvei spinării. El și noua lui prietenă se căsătoresc, neluând în seamă că boala îl poate în viitor condamna pe flăcău să-și petreacă viața într-un scaun cu rotile. Devenind soția băiatului, fata află că maică-sa l-a părăsit cândva pe iubitul ei, tocmai pentru că acela suferea de aceeași teribilă boală. Acel iubit e tatăl fetei și astfel tânăra soție își descoperă părintele, într-un scaun cu rotile și lipsit de darul vorbirii. Părintele este asistat de un filipinez, care, după zece ani de serviciu credincios, a ajuns să descifreze nuanțe imperceptibile de pe fizionomia celui pe care-l îngrijește cu nemărginit devotament. Nici atașamentul acesta nu scandalizează, nici pe autor, nici pe regizor, nici pe actori, nici pe spectatori – pe nimeni.

În finalul spectacolului toate personajele se reunesc în jurul unei mese festive, ca o familie armonioasă, perfect unită, în care doi bărbați se află în scaune cu rotile.

Contact înseamnă, așadar, în plan metaforic, capacitatea de comunicare totală cu un partener sau o parteneră, capacitatea de a i te devota cu trup și suflet, fără prejudecăți. Contact e o piesă despre omenie, despre omenie ca o condiție a fericirii.

Orna Brandt Shimoni a creat scenografia – minimalistă – a montării: câteva scaune standard, o masă standard, câteva taburete scunde pentru recuzita absolut necesară și vreo două taburete înalte pentru chitariști, o canapea cenușie. Costumele au fost concepute de aceeași scenografă – haine de toată ziua, alese cu bun gus, și fără dorința prisoselnică de a ironiza moda actuală. Luminile au fost realizate de Adi Shimroni.

Centrul cultural Einav tipărește periodic o broșură cu spectacolele pe care le propune publicului, dar în această broșură actorii-interpreți sunt enumerați la grămadă, de-a valma, fără indicarea rolului pe care-l joacă fiecare. L-am recunoscut pe Roni Pinkovici în rolul mut al infirmului din scaunul cu rotile, dar nu știu ce jucau ceilalți șase interpreți din spectacol – Gal Amitai, Naama Amit, Galit Hershkovici, Daniel Habakuk, Boris Palagans, Ayan Yoel Pinkovici. Un al optulea interpret (Barak Olier) a însoțit montarea cântând și acompaniindu-se la chitară – ilustrația muzicală era fără cusur și interpretată cu sensibilitate și discreție, și – ce bucurie pentru mine! – fără neck-uri. Muzica (Ran Begano) a contribuit mult la crearea în spectacol a unei atmosfere intime și calde, nițel tristă, dar foarte cu măsură.

Actrițele sunt toate admirabile, fiecare în rolul ei, și toate joacă reținut, cu emoție și cu extremă simplitate. ”Junele prim” din această distribuție e înalt și arătos și joacă și el foarte reținut situațiile extreme prin care trece personajul. Spectacolul are atmosferă și comunică, deosebi de convingător, omenie. Nu se aud de pe scenă intonații plângărețe, fals sentimentale, țipete nelalocul lor, izbucniri patetice. Și se simte că actorilor le face plăcere să joace. Mâna sigură a regizorului se simte în tot și în toate. Am iubit în mod deosebit detaliile reîntâlnirii fiicei cu tatăl ei, care nu e sigur că știe pe cine are în fața lui – nimic dramatic, sărutări gingașe ale mâinii, o sărutare la fel de gingașă pe frunte. Și, last, but not least, mișcarea scenică (Sharon  Gal) – combinațiile coregrafice cu nuanță subtil erotică erau construite impecabil.

Ceva am totuși de reproșat dramaturgului Pinkovici – n-a izbutit să evite pe de-a-ntregul melodrama; coincidențele, leit-motivele tragice erau, admit, inevitabile, însă ar fi cerut un  tratament psihologic ceva mai amănunțit și mai nuanțat ca să fie întru totul plauzibile. Regizorul Pinkovici a știut să evite melodrama montându-și propria piesă.

Mi-a făcut bine spectacolul ăsta, a ajuns la sufletul meu, și sunt convins că le-a făcut bine și celorlalți spectatori.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.