„Cu ochii mei”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

157
teatru israel

cronica de teatru logo leviathanCând m-am dus acum câteva zile la Teatrul Cameri să văd spectacolul intitulat Cu ochii mei credeam c-o să văd un spectacol – bun sau prost, dar un spectacol ca toate spectacolele. Nu bănuiam c-o să trăiesc o experiență teatrală cum n-am mai trăit.

Prima surpriză am avut-o descoperind în foaia-program că spectacolul este definit ca „teatru social”; imediat am întrebat (retoric) ce fel de teatru, dacă nu teatru social, prezintă Teatrul Cameri seară de seară. Explicațiile au venit încetul cu încetul, le-am primit, de fapt, mult mai târziu.

Prezentat sub egida Teatrului Cameri și găzduit (nu numai pentru o singură seară) pe una din scenele mici ale acestuia, spectacolul Teatrului Platforma se bazează pe mărturii personale cu caracter documentar (mă folosesc de expresii din foaia-program) și relatează poveștile personale ale unor fete cu numele de Yasmin, Mihal și Sarit. Trei femei tinere, din trei regiuni diferite ale Israelului – fiecare a suferit o traumă autentică, o traumă care a declanșat în fiecare dintre femei o poveste dramatică de viață. Una dintre fete provine dintr-un mediu bigot și a fost traumatizată tocmai de cei care ar fi trebuit s-o ferească de traume. Sarit, elevă eminentă în clasa a XII-a, ultima clasă de liceu, a fost atacată nemilos chiar în clasă. Pentru Yasmin violența și sentimentul că nu aparține de nimeni și nimănui i-au fost soarta din momentul în care s-a născut. Spectacolul dă publicului posibilitatea să cunoască existența intimă a unor femei care au suferit acte de violență și să afle care sunt mijloacele instituției (Platforma) de a combate, de a trata, de a vindeca –  atât cât e posibil –  urmele triste ale traumei suferite de aceste femei, pentru a le face apte să se reintegreze în societate pe de-a-ntregul. De-a lungul spectacolului opt interpreți participă la reconstituirea acestor procese.

N-am să mint: organizarea acestui tulburător material mi s-a părut imperfectă –  în dorința de a da un caracter pronunțat dramatic montării, autoarea piesei, Keren Cohen, a împărțit în fragmente relativ scurte relatările interpreților și le-a distribuit între aceștia, fără să respecte cu strictețe cronologia evenimentelor. În principiu, această procedare intensifică forța emoțională a dramelor relatate, dar firul epic al istoriilor devine greu de descifrat și de urmărit. Ideea lor centrală nu e greu de înțeles fără întârziere, dar desfășurarea întâmplărilor rămâne cam cețoasă. Deși cei opt interpreți parvin să comunice limpede mesajul dramei.

Teatrul Platforma a fost înființat în 2015 de către Keren Cohen și de către regizoarea Dana Dvorin în intenția de a oferi o scenă profesionistă femeilor traumatizate prin violență; pe această scenă victimele violenței se profesionalizează ca actrițe (dar și în alte profesiuni ale scenei), da, în acest „teatru activist”, primul de acest fel în Israel și în lume. Teatrul transformă programatic și sistematic trăiri nemijlocite ale violenței în fapte de artă și-și dovedește astfel eficiența terapeutică. El permite victimelor violenței să dobândească independență mentală și economică, să se transforme din susținute în susținătoare. Astăzi cele care au trecut prin Teatrul Platforma lucrează în diverse alte teatre, integrate în serviciile de producție ale acestora.

În cadrul Teatrului Platforma, femeile primesc cunoștințe profesionale, învață să stăpânească profesional mai multe meserii teatrale; produc spectacole cu mesaj social; traversează un stagiu salarizat; producerea de spectacole și de conferințe întemeiate pe (triste) experiențe personale reprezintă pentru aceste femei o modalitate de a se elibera de obsesia acestor experiențe.

La început proiectul celor două întemeietoare ale teatrului a fost susținut de Teatrul Național Habima, acum el a trecut sub aripa Teatrului Cameri. O lucrătoare pe tărâm social însoțește toate activitățile Teatrului Platforma, ca parte integrantă din procesul pedagogic care se desfășoară acolo.

Fapt e că spectacolul Cu ochii mei pe care l-am urmărit are înfățișarea unui spectacol profesionist sub toate aspectele. Textul a fost redactat de Keren Cohen, punerea în scenă și mișcarea din spectacol au fost realizate de către Dana Dvorin. În reprezentație apare și o actriță a Teatrului Cameri, absolventă a reputatei Școli de Teatru Beit Tzvi, unde am lucrat ca pedagog vreme de două decenii. Jocul foarte înzestratei actrițe profesioniste nu se deosebește calitativ de jocul celorlalte interprete ale montării, jocul acestora nu e cu nimic mai prejos decât jocul actriței școlite la Beit Tzvi.

După încheierea spectacolului propriu-zis cele trei actrițe care jucaseră rolurile principale în montarea Teatrului Platforma au rămas pe scenă împreună cu întemeietoarele instituției și au răspuns la diverse întrebări venite din partea publicului. Mie personal acest dialog mi s-a părut cu totul de prisos, dar se pare că nu toate curiozitățile spectatorilor au fost satisfăcute, și undeva în clădirea Teatrului Cameri s-a mai stat pentru continuarea acestui dialog. Eu eram deja în drum spre casă.

Mărturisesc că mi-au trebuit câteva zile ca să mistui toată porția de impresii surprinzătoare și pozitive pe care mi le-a produs spectacolul Cu ochii mei, și tot bagajul de informații pe care le-am primit în seara respectivă, înainte să mă întorc acasă, iar apoi să mistui și toate informațiile pe care le-am primit prin materiale publicitare tipărite, solicitate de la secretariatul Teatrului Cameri și oferite mie prompt de către secretariatul respectiv.

În speranța că am reușit să concentrez în aceste pagini esențialul informației pe care o aveam de comunicat cititorilor publicației și că am izbutit să fac asta într-o formă suficient de limpede, mă opresc aici fără să încerc să „trag concluzii” –  în tovărășia Teatrului Platforma am petrecut la Teatrul Cameri o seară de neuitat, al cărei statut estetic îmi mai cere încă niște clarificări; acestea mai au încă nevoie de timp ca să se închege înlăuntrul meu cu adevărat: ce am văzut acolo și m-a emoționat foarte tare era teatru, teatru neîndoielnic foarte bun, dar totuși, precum am încercat să explic, ce am văzut eu acolo de fapt, nu era teatru, ci era viață, viață adevărată, doar foarte puțin „amenajată” scenic; oare cum se va desfășura în continuare activitatea Teatrului Platforma, în ce direcție se va dezvolta, ce va mai produce, odată traversată experiența prelucrării teatrale a unui dureros material de viață? Cum vor evolua în viitor excelentele interprete ale montării Cu ochii mei? Răspunsuri la toate aceste întrebări încă nu pot fi nici măcar schițate, nici chiar dacă dialogul spectatorilor curioși cu interpretele și cu realizatoarele montării s-ar mai prelungi nopți întregi…

Singurul lucru care se poate spune deocamdată este „Trăi-vom, vedea-vom.”

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.