”Cum se face un chirpic şi ce-i ăla un chirpic?” de Lică Barbu

220
Lică Barbu proză scurtă leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoIeri am fost la ţară! A venit la noi unchiu’ Aurel, fratele mamei, cu maşina lui cât coteţul lui Vasile, cocoşul. Am încă put toţi adică, eu, mama, tata, sora, unchiu’ Aurel, văru’ Sandu şi tanti Dorina. Nici nu am văzut pe unde am mers, atât eram de înghesuiţi. Noroc că avea remorcă unde ne-am pus bagajele. Ei, bagaje! Sacoşe şi genţi goale ce urma să le umplem la bunici. Aşa-i când mergi la ţară, te duci gol şi te întorci plin.

Lică Barbu
Lică Barbu

Nea Aurel ştie să meargă şi cu tractorul. Am simţit asta pe drum. Nu mai ştiam dacă am mâini, dacă am picioare, iar de cap nu mai vorbesc. Acolo jos, sub picioarele lui tanti Dorina simţeam orice gropăcică, orice pietricică, plus bâţâiala maşinii conduse de un tractorist experimentat. Am ajuns în viaţă, cu chin, cu zdrăngăneli, la Urleasca. Când ne-a văzut tataia Muşat a crezut că a venit războiul.

– Bine măi, copii!… Mai bine veneaţi pe jos. Ia uite cât sunteţi de smuciţi! Mai ştiţi cum vă cheamă?… Hai să mâncaţi o ciorbă de zarzavat acrită cu prune verzi. Vă pune pe picioare şi uitaţi de chinul drumului.

Ştiţi cum a fost ciorba de zarzavat, şi cu ceapă, şi cu mămăligă rece? Nu am cuvinte. Credeam că-s în altă lume. Toată natura curgea în fiecare lingură de lemn cu care sorbeam acest elixir al vieţii. Vagoane de ”medicamente” ale lui Dumnezeu erau într-un castron de ciorbă. Să nu mai spun de ardei iuţi! Pici ameţit de arsura lor. Ciorba o stingea.

Gata! Mâncare-mâncare, dar toată suflarea la treabă. Ei cu ale lor, iar eu cu ieşitul în uliţă. Ca la ţară.

Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

Pe uliţă, copii ca pe strada mea. Jucau fotbal cu o minge din cârpe. Căpitanul jocului era o fetiţă. Ea striga la toţi ceilalţi ce-i de făcut. Spirt. Cine nu făcea ca ea, primea un şut bine plasat.

Era frumoasă! Blondă cu ochii albaştri. Îmi picau ochii după ea. Aşa era de năzdrăvană, încât am crezut că sunt în poveşti. Pe loc i-am dat un nume: Drăcuţa.

Drăcuţa era dată dracului. Pe toţi băieţii îi ţinea într-un iureş al ei. Unul nu sufla. S-a urcat într-un nuc şi arunca cu nuci verzi în toţi băieţii. Niciunul nu spunea nici cârc. Le plăcea. Mai ales că nucile erau bune de mâncat, chit că te făceai maro pe mâini de la coajă.

Eu zâmbeam tâmp la toate scenele ei şi credeam că mă vede. N-ai să vezi! A venit drept spre mine, mi-a pus degetul pe frunte şi mi-a spus tăios:

– Măi, puţică! Tu să nu te mai uiţi cu ochii ăia ai tăi verzi la mine, că mă apucă gâdilatul la inimă şi te sărut de nu te vezi!

Ceea ce a şi făcut.

Aoleu! Ce-i spun lui Zburlita?

Voi ştiţi ce-i acela un chirpic? Dacă da, bravo! Eu ieri am aflat.

După scena pupăcioasă cu Drăcuţa am fugit repede în curte, ruşinat tot. Am intrat glonţ în bucătăria de vară, un fel de şopron cu o vatră în mijloc, tupilindu-mă după bunica, ce tocmai punea la foc porumb pentru fiert. Tata care m-a văzut şi a văzut-o şi pe Drăcuţa printre ulucii de la gard, m-a atins în orgoliu:

– Ce-i măi, Licuţă? Ţi-e frică de nucă verde? Aoleu! Lică Fără Frică. Dacă-i spun lui Zburlita, mergi pe gard, nu pe trotuar…

– Parcă tu ai fost mai breaz! Te ascundeai sub pat când intra o fată la voi în curte. Nu mi-a spus mie cuscra, răspunse bunica în locul meu.

Acolo, din ”cazemata” mea, vedeam că în curte e multă animaţie adică, un fel de desene animate: nea Aurel căra pământ cu o roabă, mama şi cu tanti Dorina aduceau apă cu găleţile, iar tata amesteca cu picioarele pământul, aruncând paie peste el. După ce au terminat de cărat apă, mama cu Tanti Dorina au intrat în noroiul ăla cu paie. Când şi când, nea Aurel arunca câte o lopată cu bălegar de cal. Era interesant pentru mine. De aceea m-am apropiat de tataia Muşat ca să-l întreb. Stătea aşezat pe un scăunel de lemn trăgând dintr-o juma’ de ţigară şi m-a ridicat pe genunchii lui.

– Tataie! Ce face tata cu pământul? Şi mama cu tanti Dorina de ce se joacă în noroi?

– Chirpici. Asta fac tac’tu şi cu maică-ta. Pentru un grajd la vite. Cel vechi l-au mâncat vacile.

– Ce-s ăia, chirpici?

– Tu ai auzit de Marele Zid Chinezesc? Ştiu că nu ai auzit. Acum câteva sute de ani, chinezii s-au apucat să facă un zid mareee. Un fel de graniţă pe lângă Drumul Mătăsii… şiii… nu prea le ieşeau bune cărămizile. Se sfărâmau. Norocul lor a fost că prin apropiere a trecut un român, Chirpic îl chema, care rătăcea prin lume. S-a angajat cu ziua la ei, pentru hrană şi adăpost, lucrând cot la cot cu chinezii. Când a văzut el că nu merge treaba, le-a arătat cum se fac cărămizile la români, aşa cum face tac’tu… Şi au ieşit beton. De atunci, noi le spunem chirpici. Ceea ce construim cu ei, durează cât Zidul Chinezesc. Vacile nu ştiu asta şi-l mănâncă.

chirpici

Mama, ţopăind în noroiul cu paie, râdea înfundat de ce auzea spunând tataia Muşat. Era clar că bunicul glumea.

Mamaia venise lângă ei cu ceaunul plin cu porumb fiert, iar tanti Dorina a strigat la nea Aurel să-i arunce şi ei unul, să-i pună şi sare. Nea Aurel, cu gura plină de porumb, i-a aruncat un ştiulete. Tanti Dorina a încercat să-l prindă din zbor. Ratare totală. Tanti a plonjat în plin noroi cu paie şi bălegar.

– Vezi că nu i-am pus sare! a strigat nea Aurel tare ca să acopere râsul tuturor.

Spre seară, aproape de asfinţit, eram gata cu treaba, dar şi gata de plecare. Remorca s-a umplut cu de toate: fructe, zarzavaturi, lapte, smântână, cartofi, varză, ţuică de corcoduşe, pâine pe vatră, vreo patru găini vii şi parcă am văzut şi-o curcă. Gata de drum, ne-am pupăcit şi iar ne-am pupăcit. Ce mai, ne vedeau toţi vecinii, doar toţi erau la poartă.

Când să urcăm în maşină, hop, Drăcuţa. Privindu-mă ţintă-n ochi de eram să cad în şanţ, m-a întrebat cu clopoţel în glas:

– Mai vii?

– Nu! am spus eu încet, iar în gând spuneam ”Da!”. Nu ştiu! Încep grădiniţa.

Am prins-o de mânuţe şi am sărutat-o. De adio, dragii mei! Ce credeaţi?… Offf!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.