”Cuvântul care râde” de Lică Barbu

596
lica barbu proza scurta leviathan.ro

Motto: Scriu fiindcă simt nevoia să comunic şi comunic fiindcă simt nevoia să trăiesc. Şi trăiesc fiindcă scriu.

proza scurta leviathan.ro logoNeinspirat fiind…

Ca să încep cu aceste două cuvinte următorul meu text, a trebuit să execut câteva tăieturi ale unor cuvinte banale şi fără zvâc. Mergeam bezmetic cu pixul pe hârtie şi urmăream o muscă urmărită de un muscoi, doar-doar îmi vine musca… ăăă… muza la picioare.

Asta s-a şi întâmplat. A venit la picioare. Dar eu scriu cu mâna, aşa că…

Neinspirat fiind, mi-am luat picioarele cu muză cu tot şi le-am îndreptat spre un locaş unde colcăie milioane de surse de inspiraţie şi mocneşte ideea genială: o bibliotecă.

La bibliotecă, înghesuială mare. Lumeee… câtă vrei în paginile cărţilor. Doar eu eram real. Eu şi ţăcănitul unui ceas de mână finuţă a bibliotecarei, întrerupt involuntar de scârţâitul paşilor mei duşi printre rafturi…

Paşi care scârţâie?… Hm! Vedeţi cât de neinspirat eram? Atât de… de… (mă obsedează cuvântul ăsta)… de neinspirat încât, uitând pentru ce am venit, îmi căutam prin buzunare cheile casei, abonamentul de tramvai cât şi nasturele bluzei mele galben-pai pe care l-am recuperat la timp căci atârna anemic, iar nasturi roşii nu mai am… Pufff!!… Ce dra’!?… Mă frământă amănunte fără rost. Nasturi, chei, paie…

Lică Barbu
Lică Barbu

Trag o carte din raft. La întâmplare. E de istorie. Adică veche. O ştiu. O pun la loc…

Şi dacă am abonament de ce am cumpărat bilet?… Măi, da’!… Tu chiar!… Am venit cu autobuzul, d’aia!… Spanac! Tot la nimicuri mă gândesc. O fi liniştea de vină sau golul meu creativ?

Îmi sare în ochii mei verzi o carte roşie. O smulg dintre vecinele ei şi citesc: ”Cartea roşie”. Or fi toate pe culori?… Hai nene, reculege-te! Ce caut eu aici?

Aud un zgomot: Cioc-cioc!… Mă uit în spate, în sus şi în alte puncte cardinale. Nimic. Mi s-a părut. Starea mea instabilă mă face să mă uit şi în buzunar. Doar un nasture roşu mă privea nefiresc.

Cioc-cioc! Scârţ-scârţ!… Mă uit pe după raft la bibliotecară. Moţăie. Nici ţăcănitul ceasului nu i se mai aude, iar moţăit cu scârţ n-am pomenit. Poate, doar paşi care scârţie. Scârţiala asta devine o idee centrală, constat.

Cioc-cioc! Vâşt-scârţ!… E-te-te! E şi un ”vâşt” acum. Mă trec fiorii. De când n-am mai fost eu la medic?

Fâl-fâl! Cioc-cioc! Vâşt-vâşt!… A schimbat cadenţa. E clar. Aiurez. Să-mi continuu studiul poate dau de normalitate. Cititul unui simplu pasaj mă va cunfunda în nostalgia literaturii. Abia ating o carte şi…

– A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!

Am auzit clar replica. Aşa cum o aud pe vecina când strigă de pe balcon la vecinu’, adică la mine: ”Vecine! Hai că se răceşte cafeluţa!”

Dar care este sexul, scuzaţi, sensul? Unde sunt? La teatru, la film? Or fi cărţile dotate cu senzori fonici? Legea căutării unor răspunsuri mă determină să fac o altă probă atingând doar cu vârful degetului o altă carte.

– Tu eşti Mircea?

– Nu. Sunt Lică Barbu! zic.

 Iată răspunsul! Am început să vorbesc singur.

– Doriţi ceva acolo? se trezi din moţăit moaţa de bibliotecară.

– Nu, mulţumesc! Staţi liniştită!

Căci eu, ce să mai, sunt foarte liniştit. Aud voci. Şi dacă e adevărat? Fracţiune de gândire ce mă impulsionă să-mi continuu probele. O dau pe altă manevră atingând o carte ceva mai groasă, doar cu obrazul aşa, prin ştergere. Efectul n-a întârziat.

– Se pune la fiert după care se adaugă mărarul şi pătrunjelul tocate mărunt.

Chestie de obraz pofticios. Pentru echilibru ating altă carte şi cu celălalt obraz.

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Mmm! Mă ia cu zăhărelul. Şi dacă mă lipesc cu nasul de o altă carte, ce-o să fie? Mirodenii? Aplic intenţia.

– Heei!! Unde-ţi bagi nasul? Nu vezi că nu e loc şi pentru tine? Aici fiecare are locul lui.

Sigur. M-am tâmpit. Cineva mi s-a adresat prin lungul nasului. Corect ar fi să pun semnul întrebării după ultima frază, dar o iau de bună şi îi răspund telepatic pentru a păstra liniştea bibliotecii şi picoteala funcţionarei ei.

– Eu… eu nu caut niciun loc. Eu caut idei printre aceste cărţi. Vreau să mă inspir din cuvintele lor.

– Ţine-ţi inspiraţia şi nu mai răsufla! Toate cuvintele sau literele de pe aici nu au sens fără noi.

– Noi?

– Noi sau vechi, ăsta ni-i rostu’. Suntem mai mult decât o regulă. Fără noi, toată literatura din cărţile astea ar fi o adunătură de litere, o înghesuială de cuvinte fără noimă, fără viaţă. Uite! De exemplu eu, un simplu Punct. Ştii cât valorez într-o frază?

– Vai de semnul tău! Mereu eşti la coadă. Cea mai importantă într-un text sunt eu, Virgula. Fără mine, aţi vorbi ca uscatele alea de la ştiri.

– Da, virguliţa mea! Dar dacă ne unim destinele, soarta noastră în frază îşi schimbă direcţia. Iar eu, spre plăcerea mea, voi fi mereu deasupra în acest mariaj.

– Of!… Vai!… Ah!…  şi alte interjecţii emotive.

– Eu nu ştiu cum aveţi curajul să deschideţi gura. V-aţi înghiţi vorbele dacă nu mă folosiţi pe mine, Liniuţa de Dialog. Orice vorbă începe doar cu mine.

– Dacă îţi trag vreo câteva Ghilimele te elimin din tiparniţă, una-două! Nu eşti chiar de neînlocuit.

– Vezi? Deja m-ai folosit şi ca Liniuţă de Unire. Sunt de neam ortografic dacă nu ştiai. Prin venele mele curge cerneală albastră. Doar când vreau să mă distrez o dau pe neam de cratimă şi mă cobor la nivelul vostru de Semne amărâte de Punctuaţie.

– Fâs-mârţ-pârţ! Eu sunt în primul rând Semnul Citării! Ai auzit? Semnul Citării!! Eu dau importanţă la orice se prinde-n Ghilimeaua mea.

– Cu toată Ghilimeaua ta ce eşti, tot din Virgulă ca mine eşti făcută.

– Corcitură de Virgulă, vrei să spui, căci stai la rând pe ghilimele cu coada-n sus şi îmbrăţişezi tot Paragraful. Nu te supăra, da’ asta eşti: cor-ci-tu-ră!!

– Ei ho, semne fandosite şi cam rar folosite. Eu ca Punct, cu drepturi depline într-o scriere, îl punctez pe frate-miu şi facem Două Puncte. D’abia atunci urmaţi voi să vă lăfăiţi. Asta, până spun eu: Gata! Vă ajunge! Şi când vrea cerneala mea, vă barez toată distracţia.

– În paranteză fie spus, eu ca Paranteză consider că nici nu ai fi spus aceste vorbe dacă nu era Linioara de Dialog.

– A vorbit şi crăcănata ca să fie treaba gata – vorba lu’ mătuşa Rima. Am să chem tot neamul de Puncte şi s-a terminat cu voi. Vă las în suspensie.

– Stau şi mă întreb ca Semn de Întrebare ce sunt, nu cumva adunarea neamului tău ne lasă loc să ne gândim cumva la alte chestii? Sau nu ştii ce să mai spui când te-nşiri pe hârtie?

– Chiar mă miram şi eu!

– Nu te mai mira ca semnu’ prostului la frază nouă, căci fără mine n-ai fi decât un băţ uitat printre rânduri. Şi tu, şi cocoşatul ăla de Semn de Întrebare. Domnu’ Băţ se dă mirat! Hm!

– Alo! Tăticu! Te rog frumos! Nu te folosi de mine ca Apostrof şi vorbeşte-ţi vorba întreagă. Ce tot te dai tu mare şi de neînlocuit? Dacă e să te cocoţ acum pe un I şi să-l convoc pe vărul Interjecţie nu te mai spală niciun Pic din lume. Eşti un simplu Punct şi-atâta tot.

Stăteam ca prostu printre rafturi şi mă uitam chiomp.

Să fie gâlceava Semnelor de Punctuaţie scânteia inspiraţiei mele rătăcite? Aveţi idee ce idee poate să iasă din războiul ăsta? Descoperirea mea trebuie notată şi emoţia momentului mă face să-mi caut un pix ceva să nu-mi scape nimic.

– Vai de capu’ tău! Vai de capu’ tău!… Aoleu! Deja ai scăpat ce era mai important: pe noi, cei pe care-i vrei eroii ”războiului” tău descoperit.

– Şi el, ”scriitorul lu’ Geniu-Împărat”, caută pixul. Du-te bă în clasa întâi!

– Caută-ţi mai bine nasturi potriviţi. Auzi!? Nasturi roşii la bluză galbenă! Hă!

– Pixul pe care nu-l are la el, o fi tot roşu?

– Ori n-are pix, ori e prea mic să-l mai găsească?

Răpăitul de râsete ce s-a declanşat mă lovea în creier ca nişte bolovani din granit brut, neprelucrat pe la colţuri. Asta nu m-ar fi durut prea tare, căci ştiu de glumă, dar aluzia cu pixul m-a dat gata. Mă simţeam ca o rogojină întinsă printre rafturile unei biblioteci comunale unde bibliotecara era plecată la păscut vaca.

– Muuuu!!… Îţi creăm atmosferă, dacă vrei!

– Ei, nu vrea! Nu vedeţi cât de neinspirat e? Trage-ţi o povestire, nene, cu temă rurală! La ţară, pe tăpşan, ceva folcloric cu idilă plângăreaţă.

– Ai putea pune titlul ”Cu bibliotecara, la păscut vaca”.

– Că bou avem, oricum.

Ţac-pac! M-a prins flama. Din această cauză nu vedeam unde este animalul ce aparţinea comunităţii semnelor de punctuaţie. Mă uitam în toate direcţiile posibile, dar nu vedeam niciun bou. Doar eu şi cărţile nemişcate, plus o bibliotecară dusă în vis la păscut. Unde-o fi boul?… Sau?… Simt o transpiraţie mocănească pe spinare ca un condens necontrolat. Aştept un fel de reacţie din partea de unde s-a auzit sugestia. Fâş-fâş! Vâşt-vâşt! Pâs-pâs! şi-atât… Tăcere. Mă uitam spre cărţi ca soacră-mea la salariul meu. Nu-mi auzeam nici măcar scăriţa şi nicovala din ureche. Cred că nu mai funcţionau. Nu ştiu de ce nu mă miră. Însă, un icnet înnăbuşit urmat de un icnet mai evoluat îmi dovedi contrariul. O pufnitură-n râs plusă dovada şi dădu startul la o simfonie a râsului pe toate gamele şi portativele urechilor mele muzicale. Ei nu, că asta e prea de tot! Cer repunerea mea în drepturi.

– Vă rog! Puţin respect faţă de cititori, zău aşa!

– Ca Semn de Întrebare, vin şi te întreb, şi eu ca semnu’: care cititori?

– Păi…

– Păi, păi, păi! Ce păi? Tu nu vezi că-i biblioteca goală? Dacă era aşa bibliotecara, nu mă deranja! Nu ştiu de ce nu stă goală-goluţă în bibliotecă? Şi-aşa nu intră nimeni cu zilele. Nu a mai împrumutat cineva o carte de… de…

– De ieri, uituc bătrân şi cocoşat! De ieri, când au venit cei doi îndrăgostiţi să se regăsească printre rafturi. Mi-a tremurat codiţa virgulei când am văzut cât de zvăpăiaţi erau.

– Mă mir că nu ţi-au tremurat-n cap Apostroafele atunci când erau să dărâme raftul cu tot cu cărţi de ajungeam toate la Anticariat. Alt loc n-au găsit decât în bibliotecă.

– În paranteză fie spus, atenţie, deschid paranteza!

– Puah! Mai fă şi tu o baie!

– Nu fi sinonim şi lasă-mă să parantezesc! Deci: (cei doi iubiţei puneau în practică un pasaj focos dintr-o carte). Am închis paranteza.

– Da, sigur! Din cartea cea mai citită de pe aici. Nu mă suportă hârtia să-i spun titlul…

– Punct şi de la capăt. Omul ăsta, viitorul nostru cititor, doreşte ceva de la noi. Şi noi? Îi povestim tâmpenii?

– Vorbeam şi noi aşa, din plictiseală. Nu vezi că nu ne mai citeşte nimeni? Subliniez: nimeni!

– Hai, nu te mai ambala atâta! Puteai să-mi pui ghilimelele că tot aia era.

– Eu, ca Liniuţă de Dialog, şi ca Liniuţă de Despărţire, dar şi de Unire, şi ca Liniuţă de Pauză, şi ca…

– Ca linie aeriană nu eşti să zbori d’aici să ne laşi în ortografia noastră? Până nu vă pun eu Punct nu vă liniştiţi. Vă bârfiţi, vă lăudaţi, vă certaţi pe nimicuri! Asta-i literatură? Ăsta-i tămbălău grafologic! Punct!

– Ei, punct!… Vai!… Ah! Mi se îmbârligă codiţa de emoţie. Stimate domnule Punct! Doreşti ca printr-un mijloc stilistic să ne unim punctuaţia şi să dăm un alt sens momentului respectiv?

– Cu toate că nu-i treaba mea, normal ar fi fost, ca Punct bărbătesc ce eşti, să faci tu primul pas, totuşi, eu pun două puncte: De bună voie şi nesilit…

– Poţi să pui şi zece! Eu unul nu mă unesc cu o strâmbătură de virgulă.

– Eihh!!… Vai!

– Nu e treaba mea şi nici a voastră. Nu suntem decât un auxiliar grafic şi soarta noastră o decide altcineva.

– Cine, frate? Că m-ai făcut curios şi mă exclamez ca băţosul ăla de Semn al Exclamării.

– Cine-cine-cine!? Cine mai e p’aci, de faţă?

Tuşesc emoţionat pentru a-mi trăda prezenţa. Zeci de ochi ortografici mă ţintesc ca pe un tipar.

– Ăsta? Ăsta care habar n-are cu ce a venit la bibliotecă şi are în cap doar năsturei, numai literatură nu? Neinspiratul ăsta?

– Mda!… El!… E subiectiv cu noi dar, asta e!

– Ia stai-stai-stai! De când a ajuns un scârţa-scârţa pe hârtie să ne hotărască sintaxa noastră? Păi, fără noi!…

– Hai şi nu te mai umfla atâta, Parantezo! Ai să plesneşti şi ne umpli de cerneală. Crăcănează-ţi mintea şi acceptă situaţia. Oricum, pe mine ca Virgulă nu are cum să mă evite. Sunt doar cea mai importantă în normele gramaticale şi fără mine, mă suzaţi, da’…

– Ei, fleoşc! Adică noi suntem la liber? După ce că eşti strâmbă mai eşti şi sucită din condei.

– Da’ mai taceţi odată măzgălitelor! Vă pun Punct la gură şi-am terminat toată povestea.

– Ce să-ţi spun! Vezi să nu ajungi pe la Erată dacă mă trag cu o linie după punctul tău.

Şi dăi înainte ceartă… Deodată, mintea mi s-a luminat! O lanternuţă s-a aprins instantaneu şi pâlpâind îşi îndemna bateriile să-mi mănânce bezna din creier. Luminiţa risipea şi decibelii ţâfnoşi ai conflictului la care încă eram martor. Mai auzeam frânturi de glasuri certăreţe, ca un ecou ce se pierdea prin văile şi dealurile grafice ale frazelor împădurite cu semne de punctuaţie. Muza pe care o căutam de ceva vreme mă copleşea cu inspiraţia ei şi mă îndemna să scriu, să scriu, să scriu…

Încăpăţânarea mea genetică aştepta ca o proastă scuzele confuziei de la început. Nu la picioare trebuia să vii, fato!

Răspunsul scuzabil al Muzei veni brusc, atent inspirat, printr-un picior bine plasat într-un loc al corpului meu pe care îl folosesc pentru… Vă rog! Nu cereţi detalii. Impulsul instantaneu mă propulsă pe aripile unui Pegas aflat pe ruta obişnuită şi oprit conform orarului în halta bibliotecii. De când tot zic să-mi fac abonament pe traseul înaripatului!… Un pix îmi trebuie, atât.

Plătesc tichetul cursei cu bancnotă de o idee, primesc restul în câteva sugestii şi zbor spre masa mea de scris – ultima staţie. Decolez lin, fără poticneli, ştersături şi exprimări incorecte. Zbor fraţilor! Zbor!… Iupiii!!!

Şi totuşi… Există şi-un ”totuşi” d’ăsta… În euforia zborului meu fantezist ce se derula creativ de bine, aud în urma mea un râset cristalin, ce-mi gâdilă în mod plăcut creierul sufocat de cearta mofturoaselor semne ortografice.

Întorc capul cuminte cu minte cu tot şi iscodesc sursa râsului. Nimeni. Măi, să fie! Semnele certăreţe s-au împăcat, stau tipărite la locul lor, cărţile îşi aşteaptă de-o vecie cititorii, iar bibliotecara zbârnie cântecul sforăitului. Nu râde-n somn, căci nu-i permite regulamentul. Atunci? Cine a râs? Şi de cine-a râs? De mine? Mă simt mic-mic de tot cu tot zborul meu inspirativ. Parcă eram un fel de călător fără bagaj şi fără ţintă precisă.

Miniancheta mea gânditoare mă provoacă  să cobor în picaj cu gândirea în paginile cărţilor şi după câteva lupinguri, măiestros executate, descopăr acolo, undeva, în timp şi spaţiu, cu tot Universul lui, Cuvântul. Zâmbea cu înţelepciune pecetluind cu bucuria Lumii, logica firească a tot ce se întâmpla într-o carte. Ştia El ce ştia de nu se băga în cearta semnelor convenţionale, cu toate că era din plin introdus.

Iar eu? Ce fac? Mă joc de-a Zbori De Nu Te Vezi? Nu-mi trebuie un început? O pornire lăuntrică spre Ceva, spre un conţinut mai consistent. Offf!… Iar probleme, iar o iau de la început!

Şi râsul aluziv mă lămuri pe deplin. Era şi normal.

Nu doar El este Marele Început?

Și am trecut la scris:

Neinspirat fiind…

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.