„De vorbă cu Norocica…” de Ionuț Cristache

92
caine domnul osache ionut cristache

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roÎmi amintesc că, acum câțiva ani, atunci când tocmai trecuseră nu știu care alegeri, am povestit că eu l-am ales pe Domnul Osache… Tocmai citisem un roman potrivit zilelor ploioase de toamnă. Se numește Tombuctu și e scris de Paul Auster. Așadar, Domnul Osache nu e nici consilier, nici măcar primar ales într-un singur tur, nu face alianțe în consiliile votate cu entuziasm de românii pasionați de politici durabile și împănate cu idealuri naționale, nu e o bucată din rotațiile politice ale acestor zile etc. Domnul Osache este un câine și nu pare un personaj obișnuit, din romanele post-moderniste. E un câine inteligent, înțelege limba noastră (cu aleșii noștri de tot felul nu e chiar așa), are și un stăpân, un poet vagabond, de altfel sclipitor în imaginația lui bolnavă și veșnic partener de dialoguri metafizice și profund filosofice. Discuțiile morale ale stăpânului cu prietenul vorbitor și cu patru picioare sunt lipsite de promisiuni ideale și utopice. Cu aleșii noștri, cum știți, e altfel, promisiunile dau pe-afară.

Domnul Osache e singurul care îl poate înțelege pe stăpânul său, ei sunt nedespărțiți și cutreieră o lume potrivnică și indiferentă, iar povestea e spusă chiar de el, adică de câinele vorbitor. Numai că, în carte, stăpânul lui moare și Domnul Osache intră în mari încurcături, cu stăpâni noi și grăbiți, cu prieteni nerecunoscători și aroganți. Peste toate, iubirea față de stăpânul dispărut îl face pe Domnul Osache să fie măcinat de o întreagă istorie complicată, cu valori pe care nici noi, oamenii, nu le găsim de foarte multe ori.

Unde își va mai putea vedea stăpânul? Poate acolo, în Tombuctu… Cineva a scris că e un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc într-o buclă, ca niște bobine strălucitoare, îmbinându-se cu grație sub proza lui Auster și provocând fantasticul și tragicul. Tocmai din aceste motive, zic, poate că citiți cartea și-i lăsați pe „aleșii noștri” de azi să lucreze pentru noi, în pas de defilare, cu onorul pe dreapta. Alții care se vor face că ne aduc binele și dreptatea… Până la urmă, lumea noastră e plină de viețuitoare amețite, cu buline galbene, cu altele roșii, o bogăție de nuanțe.

De fapt, și eu am ales-o pe pufoasa mea prietenă… Am un domn Osache, tocmai a împlinit 12 ani, de fapt, e o domnișoara Oscahe, adică o Norocică simpatică, iubitoare, iritată numai de chermezele de la sfârșit de săptămână, din hotelul plantat tocmai în buricul orașului, peste drum de reședința credincioasei mele șoricare. Izolați împreună de vremurile pandemice pe care le trăim cu toții, i-am povestit zilele trecute despre sărăcie, adică un subiect care să ne mai însenineze puțin sfârșitul de an. N-am găsit altă temă… Norocica mea m-a ascultat cu atenție, ocupată și cu câteva oase cu miros de PNNR național. Draga mea, i-am zis, să știi că sărăcia este mama vitregă a geniului, e părintele revoluției, dar și al crimei. Așa am citit eu pe undeva. Nu e un viciu sărăcia, aici e un mare adevăr, ea îl duce pe om pe cărarea spre cap, cum zicea un filosof francez.

Bre, domn gheneral, știi matale care e culmea sărăciei? Să n-ai nici pe dracu… Uite, un raționament simpatic ar fi cam așa: banii fac mulțumire, mulțumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie, iar sărăcia face minte. Să vedeți „minte” în anii care vin, în școala românească, multă, densă, plină de experimente online prelungite… De altfel, lenea este cheia spre sărăcie, adică sărăcia este fratele mai mare al lenei. Deci, draga mea Norocică, fiindcă am revenit la tine, săracul fără răbdare este ca lampa fără ulei. Și ce? E foarte bine așa, se spune că unii oameni sunt atât de săraci, încât nu au niciun dușman. De altfel, și cel mai sărac popor produce politicieni bogați. La noi sunt mulți, au avut și cătușe… Nu e sărac cine are puțin, ci doar cine dorește mult. Tot ce poți să faci pentru oamenii săraci este să nu ajungi unul dintre ei.

Interlocutoarea mea și-a terminat oasele, le-a ros de tot, n-a mai rămas nicio fărâmă din ele. Din depărtare a mai apucat să mă întrebe: ce Osache, care sărăcie, le-ai amețit definitiv, stăpâne! Corect…

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.