„Decembrie de sărbătoare la Teatrul Național din Timișoara” de Mariana Ciolan

114
Sala mare a Teatrului Național din Timișoara
Sala mare a Teatrului Național din Timișoara

cronica de teatru logo leviathanPentru prima dată în istoria lui, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a sărbătorit Ziua Națională cu o premieră. Într-un oraș scăldat de neașteptată, incredibilă temperatură plăcută, care a chemat aproape tot omul la parada militară, la bogatul târg de iarnă ori pur și simplu la o plimbare relaxată prin parcuri și pe străzi, pe 1 Decembrie curent, publicul iubitor de teatru a fost așteptat seara la cea dintâi reprezentație a spectacolului Conu’ Leonida față cu reacțiunea, în regia lui Felix Alexa. Iar publicul a răspuns admirabil. Spectacolul, derulat pe scena mare a teatrului, subsumat programului CelebrArt, reprezintă un omagiu la adresa lui I.L. Caragiale în acest an când s-au împlinit 170 de ani de la nașterea dramaturgului și 110 de la trecerea lui în eternitate. Și, totodată, în această primă zi a lunii de graniță între „un 2022 care ne-a determinat să ne redimensionăm și să ne calibrăm pentru minunatul și unicul 2023” – cum notează Ada Hausvater, director general al instituției, cu referire la faptul că Timișoara devine Capitală Culturală Europeană, spectacolul a inaugurat o adevărată salbă de premiere teatrale programate pe tot parcursul lunii, în toate sălile Naționalului, menite a marca și Anul Caragiale și exigențele culturale pentru 2023.

Felix Alexa revine acum pe scena timișoreană după aproape două decenii, cu o nouă lectură a acestui text abordat de domnia sa mai întâi în 1996 (la Teatrul Mic), cu privirea lucidă asupra unui azi când observă că „trăim un delir naționalist național și internațional de proporții nemaiântîlnite”. Încă de la intrarea în sală, un oarecare frison scutură spectatorul la vederea unui mormânt-cavou de modă veche (de pe timpul autorului) ce tronează în prim plan, dincolo de care se deschide largă perspectiva unui „loc cu verdeață” dominat de un cer ce se va dovedi „sensibil” (ca și Luna) la meandrele de trăire ale eroilor pe care le va reflecta șugubăț și metaforic (scenografia: Tudor Prodan). Îi vom însoți așadar pe Leonida (Ion Rizea) și pe Efimița (Claudia Ieremia) nu în dormitorul tradițional dintr-o mahala oarecare, cum i-a închipuit dramaturgul, ci acolo unde își petrec somnul de veci, iar lungii nopți agitate ce îi desparte pe cei doi de o nouă zi îi ia locul negura veșniciei. O altă surpriză vine din faptul că în acest „continuum temporal” ce pare a nu mai lăsa speranța vreunei schimbări, alături de un Leonida și o Efimița neavând nicidecum aspectul unor bătrâni măcinați fizic și psihic de timp (oricum sunt în afara timpului), se arată la fel de activ și personajul doar evocat în textul comediei, anume, cea dintâi consoartă, răposată, a lui Leonida, purtând același nume „de alint” ca și actuala, Mițu (Alina Ilea). Gelozia fățișă sau greu camuflată dintre cele două femei face obiectul unei savuroase dezvoltări cu trimitere la psihanaliza freudiană, prin ursulețul de pluș pe care fiecare îl posedă, și tot această relație „trezită din morți” va aduce o amplificare scenică a momentului „revuluției” trăite pe viu, animat prin Dansul săbiilor ce ritmează confruntarea dintre cele două, ațâțate de zarvă, agitând polonicele printre unghere tainice ale cimitirului. Linia umorului grotesc capătă un punct culminat și prin travestiul izbutit al lui Matei Chioariu în Safta, care afirmă aici veleități de „maiestuoasă divă de operă” în piele de personaj „afrimian”, care la final, va aprinde nu focul din sobă, ci va incendia chiar cavoul. Un înveliș compus din diferite acțiuni, resimțit poate în exces pe alocuri, este în mod intenționat gândit de regie ca un contrapunct pregnant la acel filon ideatic al spectacolului ce se vrea „un comentariu la adresa nației române”, dar și un semnal de avertizare, și are ca bază de solidă rezistență monoloagele eroului central, Leonida, și replicile scurte, dar cu nerv și cu tâlc ale Efimiței. Meritul pentru modul cum acestea reușesc să treacă rampa se datorează unor afinități rafinate în procesul creativ, unei evidente empatii între directorul de scenă și cei doi talentați și foarte profesioniști interpreți. Claudia Ieremia etalează o evoluție cu nuanțată, variată și grăitoare gamă gestuală, mimică și de expresivitate corporală. Ion Rizea este precis și profund în jocul interiorizat sub machiajul funest. În rostirea lui, cuvintele devenite aproape locuri comune nu doar pentru iubitorii teatrului, cuvintele care îl umplu de ridicol pe acest personaj, care dau frisoane prin semidoctismul tiranic pe care îl conțin sună proaspăt. Au rezonanțe familiare, amintind fără emfază sau exagerare inutilă de zone a ceea ce trăim și noi astăzi când oricine poate pretinde că se pricepe la orice și o afirmă cu nonșalanță în public. Dincolo de înfățișarea de comedie neagră a personajului, dincolo de izul vetust al vorbelor rostite, tiradele pline de nonsens ale lui Leonida (ce dau seama de periculoase cărări de gândire!) se revarsă parcă din televizoarele sau radiourile noastre. Sau mai ales din postările pretins savante și pretins justițiare ce umplu rețelele de socializare. „Legea de murături”, visul de „a nu mai plăti niminea biruri” ori visul lui de a face republica cu o mână de oameni ni-i aduc foarte bine în minte pe „eroii” noștri cotidieni care se războiesc cu paza de la instituțiile guvernamentale ori iau cu asalt (la propriu) tribuna parlamentului. Un moment de grație este acela când, în timp ce își dezbracă sacoul și lasă să se vadă însemnul național cusut chiar pe bluza de pijama, Leonida recită Tricolorul, poemul mustind de fobii naționaliste (poetul Caragiale cu lirica lui satirică și parodică își așteaptă încă lectorii apropriați!). Un „preludiu” nu doar amuzant inventat de regizor spre a pregăti fluviul verbal delirant al personajului. Alături de cei doi interpreți principali, am apreciat partitura mută și subtil reactivă a Alinei Ilea, precum și histrionismul plăcut și iradiant, cu larg ecou în public, al lui Matei Chioariu.

În același program CelebrART și tot sub semnul Anului Caragiale, o altă premieră poartă pecetea creatoare a Mihaelei Lichiardopol. Intitulat Breaking News, spectacolul, prima confruntare a regizoarei cu „piatra de încercare Caragiale”, este un scenariu imaginat de domnia sa pe baza a cinci texte traversate de tema mass-media : Reportaj, Ultima oră, Boris Sarafoff, Groaznica sinucidere din strada Fidelității, Atmosferă încărcată din Momente și schițe și pasaje animate de miticul… Mitică. Reînviate de o echipă de valoroși interpreți, în intimitatea studioului Uțu, personajele se simt în pielea lor printre noi, cei de astăzi. O legitimare și o împlinire a demersului regizoral. „Cataclismul, tragedia personală sau colectivă, accidentul, catastrofa, boala au rămas teme predilecte în presa de atunci și de acum, notează Mihaela Lichiardopol. Motivul e limpede: toate aceste subiecte conțin praful de pușcă pentru mica bârfă, pentru comentariul otrăvit, materializat în zgomotul berăriei atunci, în larma din studiourile de televiziune de azi!”

Tot în sala studio a Naționalului a văzut luminile rampei o montare cu Amintiri din epoca de școală de Mihaela Michailov. Un text provocator pentru declanșarea resorturilor proprii de revizitare (și reevauare) a celor trăite de fiecare în primii ani de formare. Pe scenă și din fotoliul spectatorului. A funcționat și în cazul semnatarului regiei, Ion-Ardeal Ieremia, care, într-un interviu premergător premierei, își mărturisea propriile frustrări la vremea adolescenței generate de sistemul educațional definit ca „un vapor atât de mare încât e aproape imposibil de condus” și dilemele pe aceeași temă legate de generația fiului său. Un imbold puternic și îndreptățit pentru a aborda acest „teatru social”. Și a-l asocia la procesul creator chiar pe propriul fiu, Inocențiu Ieremia, care realizează scenografia spectacolului. Pentru împlinirea acestuia și conturarea personajelor, le sunt alături actorii Alina Spiridon și Darius Zeț. Cu toții „căutând și descoperind propriile lor cărări, propriile lor povești, pe canavaua construită de autoare”, după cum nota în Revista Teatrului Național, Codruța Popov, secretar literar și redactor al acestei reviste cu elegant aspect grafic și informații înfățișate cu remarcabilă ținută intelectuală, intitulată „atent”.

Cea de-a patra premieră a lunii decembrie, aTMosfera, la Sala 2, este corolarul unui demers de amplitudine ce a avut punctul de plecare într-un atelier de dramaturgie cu genericul Banat in Europe, desfășurat în toamnă. Au fost implicați autorii Andrei Ursu, Ana Varsáni și Nikola Stanišić, cu poveștile lor de viață definitorii pentru comunitatea căreia îi aparține fiecare, română, maghiară, sârbă. Și regizorul Gavriil Pinte. Proiectul generator s-a născut dintr-un sentiment comun, pus în evidență prin cuvintele aceleiași Codruța Popov: „Banatul se întinde, fără grabă, liniștit – mângâiat de apele Tisei, Dunării și Mureșului, sprijinit de Carpați – fără ca acestui genius loci să îi pese că istoria i-a împărțit spațiul vital între trei țări. De la Szeged la Timișoara, de la Timișoara la Vršac și de la Vršac la Szeged se întind povești ca niște drumuri, într-o călătorie care curge neabătut undeva în subconștientul locului și al oamenilor lui”. Cu implicarea a trei teatre și actori din cele trei țări, din acest atelier de dramaturgie s-a născut spectacolul trilingv despre care regizorul lui, Gavriil Pinte spune: „Am provocat trei povești diferite care au câteva izvoare comune […] Am vrut să prind stări de spirit ale unor artiști care trăiesc în țări și culturi diferite, vecine, cu unele lucruri similare, dar, totuși destul de diferite”. Grație limbajului comun al teatrului, cu profesionalism și devoțiune îmbrățișat. Sub semnul unei memorabile întâlniri creatoare și umane. Proiectul Vocile orașului – Banat in Europe face parte din Programul Cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii.

Și tot în cursul acestui decembrie, Teatrul Național a oferit publicului său o avanpremieră a evenimentelor prin care instituția se va alătura acestui grandios program, ambiționând să fie „un centru de interes atât al creatorului din Europa cât și al consumatorului de teatru”. O deschidere ofertantă, promițătoare prin Al treilea Reich, o producție a Companiei Societas (Italia), spectacolul-instalație de Romeo Castellucci, acest reformator al teatrului european a cărui operă mereu tulburătoare, bazată pe dramaturgii complexe la care sunt convocate toate artele, are ecou în întreaga lume. Un spectacol, rescris anume pentru publicul timișorean. Spectacolul, cel mai nou demers artistic al regizorului, având ca punct de plecare  cartea omonimă de Viktor Klemperer, este dezvoltat ca un inedit experiment intens vizual și exploziv auditiv referitor la limbaj care poate funcționa ca un instrument de impunere a puterii. El poartă un mesaj stringent denunțând puterea devastatoare a cuvântului când riscă să devină nucelu pentru o dictatură a comunicării, armă și mai cumplită decât armele de foc. În două serii de câte trei reprezentații, spectatorii din sala mare a Naționalului au primit acest dar artistic materializat ca o pledoarie pentru gândirea independentă și vocea lucidă a omului cinstit cu sinele profund și adevărat, pentru libertatea de afirmare a identității și individualității împotriva opresiunii asupra ființei umane. El face parte din proiectul DEMO 2023 creat cu scopul de a contura în anul ce vine „o perspectivă culturală europeană de cea mai înaltă calitate”.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.