Toate la timpul lor. Și dacă chiar așa se și întâmplă, te poți declara mulțumit. Scurgerea atât de rapidă a anilor nu ți se mai pare atât de nedreaptă și te consolezi la gândul că așa a fost să fie, că undeva s-a decis pentru tine… alea iacta est… și nu-ți rămâne decât să urmezi cu curaj firul vieții, să-l înfrunți și să-l trăiești cu o mare încredere în tot ceea ce faci, că faci bine, chiar dacă nu e mereu așa. Mereu mai rămâne ceva de schimbat, de îmbunătățit, de uitat, de reînceput cu o și mai mare încredere.
Toate la timpul lor, gândești. Mai am timp. Mai pot încă schimba ceva. Mai pot reface firul vieții. Îl pot reînnoda. Îl pot chiar tăia, dacă e nevoie, părăsi și căuta unul nou. Cu oameni noi, cu întâmplări noi, cu bucurii și dezamăgiri noi. O viață nouă. Decupezi câte ceva din cele trecute, trăite, uiți. Nimic nu mai rămâne să lipești, să înșurubezi ca să mai salvezi ceva din ce a fost. Din ce ai trăit și ai mai învățat. Mereu ai de învățat de la viață. Și toate aceste gânduri rămân păstrate în plasa amintirilor, prin ochiurile căreia se mai pierd câteva. Te părăsesc, pleacă dintr-un gest de bun-simț, de vinovată conviețuire cu tine. Tu însuți vrei să le uiți dintr-o dureroasă dorință de apărare. De a-ți apăra amintirile adunate. Și când amintirile se transformă în gânduri atunci ele capătă viață, reînvie în viața ta și te invită la o discretă readucere aminte. Nu trăiești în trecut. NU. Ci, din când în când, retrăiești acele clipe ale trecutului ca și cum ar fi prezente. Reîntinerești pentru o clipă, îngădui inimii să iubească, să-și reamintească cum e atunci când ești îndrăgostit, să visezi și să-ți faci planuri de viitor având în jurul tău toate aceste amintiri, toate aceste trăiri. Le-ai păstrat cu multă grijă pentru tine atâta amar de vreme, le-ai ferit de indiscreția altora până la un moment dat, când sertarele inimii s-au umplut până la limita lor de supraviețuire. Și-atunci te grăbești să le triezi, să le uiți, să le înlocuiești cu altele noi, altfel decât cele de demult. E o încercare de apărare, de salvare. Încrederea nu te părăsește, ci te domină. Și încet, încet, constați că nici nu mai ai atâtea amintiri de păstrat în sertarele inimii. Cu timpul, ceea ce trăiești azi, mâine nu mai are o importanță deosebită, nu mai merită să le ții minte, să le păstrezi, le uiți spontan și fără efort. Fără niciun regret. Le-ai uitat pur și simplu. Gata. Un capitol al vieții s-a încheiat. Și așa sertarele inimii nu se mai încarcă cu tot felul de amintiri-întâmplări, nu mai au putere să o facă. Te simți ca femeia din pictura lui Dalí, The Anthropomorphic Cabinet sau din The Burning Giraffe, cu sertarele deschise, goale… trupul devine o comodă demodată ale cărei sertare nu mai stau bine închise. Tu însăți nemaiavând puterea și dorința de-a le păstra închise, pline. Nu mai au nevoie să păstreze nimic. Acum, nu iei nimic cu tine. Nici chiar amintirile. Și lumina te părăsește, numai liniștea și întunericul vor lua locul luminii și te vor însoți de-acum încolo, pentru totdeauna.
Acum nu-ți rămâne decât să mai ai puterea trebuincioasă și să-ți luminezi sufletul și să alungi negura patimilor și a nemulțumirilor, regretelor. Răbdarea își solește venirea și te va stăpâni cu o îngăduitoare iubire și înțelegere și-ți va duce la masa inimii, ca hrană sufletească, bogată, înțelegerile tale cele Dumnezeiești. Numai așa poți avea curajul să mergi mai departe urmând cursul vieții în scurgerea rapidă a timpului. Cu credința în bine și frumos alături.
Totul la timpul potrivit, gândești. Și când amintirile se transformă în gânduri care te copleșesc, pe care le porți, de astă dată, cu tine, zi și noapte, nemaivoind să le ascunzi în niciun sertar al inimii, între timp șubrezit și temător, obosit, atunci, cu un ultim efort, încredințezi gândurile cuvântului. Cuvântul este mijlocul comunicării. Prin cuvânt te exprimi. Te justifici. Îți justifici existența. Îți explici cu voce tare neliniștile, îndoielile, pe care, cu grijă le învălui în mantia speranței, a credinței și a gândului bun. „Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea”, spunea Ludwig van Beethoven, și-i dai dreptate. Și-ți face bine această frumoasă cugetare, urci treapta, spre mai bine cu un nou gând. Să te faci bun, mai bun decât ai fost până acum. Ai nevoie de curaj. Curajul comunicării cu lumea din jur. Nu distanța separă oamenii. Tăcerea da. Prin cuvânt nu mai ești singur. Și parcă tot ceea ce faci are sens. Are formă. Capeți gust de viață. Cafeaua o bei în fiecare dimineață cu plăcere, cu o mică bucurie în suflet. Nu o bei din ceașca aceea cu blană, care-ți dă senzația neplăcută, că nimic nu mai este frumos și bun pe lume. Le Déjeuner en fourrure/Micul dejun cu blană, renumita operă de artă suprarealistă a Martei Oppenheim, din 1936, o cană cu farfurie și linguriță învelite în blană, nu rămâne decât ca o altfel de amintire din florilegiul tău de amintiri, una deosebită. Dar pe care ai adunat-o cândva, cu emoție, în sertarele tale de amintiri.
Am scris despre ea, cândva, demult, fără să o fi avut în fața ochilor. O văzusem, în schimb, numai într-o poză, când, prin nu știu ce minune, mi-au căzut în mână câteva reviste străine care, în vremea aceea, erau interzise în România. Le-am răsfoit cu mare interes și curiozitate… Și-atunci, văzând-o, am avut o reacție gustativă cumplită, ca un nod care s-a oprit în gât și care multă vreme nu m-a lăsat să pot înghiți normal. Senzație care m-a însoțit toată viața, ori de câte ori mă aflam în fața unor situații deosebite, grele.
De multe ori, la micul dejun, am fost nevoită să beau cafeaua parcă dintr-o asemenea ceașcă, prezicându-mi-se o zi grea. Și așa și era. Ceva nu se potrivea îndeajuns de bine ca să fii liniștit pentru tot restul zilei.
Dar trebuie să mărturisesc că tot această ceașcă deosebită m-a ajutat să pot călători cu gândul și cu imaginația până în Parisul anului 1936. Tot răscolindu-mi căutările despre Marta Oppenheim, din dorința de a afla mai multe amănunte despre ea și opera ei, am poposit la momentul cel mai semnificativ și decisiv al nașterii acestei creații deosebite, când la o masă în „Paris Café” se aflau Picasso, Dora Maar și Marta Oppenheim. M-am alăturat discret, emoționată și totodată curioasă, ca să ascult conversația lor… era o discuție despre o brățară purtată de una din doamne, care avea și blană în lucrătura ei delicată… O brățară cu blană… desigur ceva curios… dar nu pentru Picasso. El a fost cel care a pus capăt discuțiilor, spunând „totul se poate înveli cu blană, orice obiect”… și de aici ideea preluată de Marta cu atât de mult succes. M-am retras discret, ca un fum, fericită că am putut afla atât de multe lucruri interesante.
Ah, câte călătorii imaginare ne putem îngădui când dorim să aflăm și să trăim, măcar o dată în viață, momente deosebite. Dar,de fapt, mi-am dorit tare mult să o pot vedea pe viu. Să o pot avea în fața ochilor. Și după mulți ani am reușit cu adevărat.
Multe vise am depănat de-a lungul anilor împreună cu o bună prietenă a mea, Barbara, dorindu-ne să ajungem în anumite locuri, care ne chemau. De pildă, să facem o călătorie cu căruța prin Noua Zeelandă sau în Argentina, într-o cafenea din inima Buenos Aires-ului, unde se dansează tangoul cu atâta pasiune. Să putem urmări tangoul acela lasciv, erotic, plin de temperament. Să putem auzi muzica și să putem respira aroma trabucelor și a cafelelor. Eu mi-aș fi dorit nu numai să-l văd, ci și să-l dansez alături de un tânăr mlădios. Dar nu a fost să fie așa. Barbara își visează mai departe, de peste douăzeci de ani, visele acestea stinse, neîmplinite, acolo sus, în cer, părăsindu-mă cu o mare durere, iar eu visez aici, pe pământ, mai departe, până se sting în lumea altor vise neîmplinite. A rămas un vis. Însă am avut bucuria de a ajunge în America. Bucuria de a ajunge în NY la Muzeu nu o voi uita niciodată. Dar mai ales sentimentul care m-a cuprins când m-am aflat în fața vitrinei de sticlă care o apăra de ochiul vizitatorilor. Impresionant. Dar nu atât de impresionant pe cât îmi imaginasem eu ani de-a rândul. Și totuși, imaginea ei mă însoțește până azi. Acum o știu cum arată. Am privit-o și înregistrat-o nu numai pe cerul gurii, atunci când am văzut-o în poză, ci și pe retina neuitării, acolo, atunci, în NY.
Mici împliniri în scurgerea vieții. Totul la timpul potrivit. Acum nu mai pot plănui o nouă vizită la muzeu. Numai pe calea amintirilor care devin gânduri. Gânduri pe care le încredințez cuvântului scris. Cuvântul scris se alcătuiește într-un sincer Decupaj, decupat din lumea amintirilor. Amintirile acelor trăiri trăite odată de mult, acum devenite gânduri ocrotitoare oprite la înțelegerea cuvântului, al cuvântului scris care, de la un timp, se lasă decupat în Decupajele mele. Decupate Decupaje, un florilegiu al amintirilor pe care le răsfoiesc acum în liniște, în bună conviețuire cu ele, ajutându-mă să supraviețuiesc. „Toate la timpul lor?”, mă întreb. „Oare acum a venit vremea lor. Acum am puterea necesară să le cern și să le decupez cu grijă și cu înțelegerea de care au nevoie? Acum ori niciodată, zarurile au fost oricum aruncate.” Nu-mi pot răspunde.
Îl schimb, deschid o carte care stă lângă mine. Îl citesc pe Prévert din Alicante: „O portocală pe masă/ Rochia ta pe covor/ Și tu în patul meu/ Cadou gingaș al clipei/ Nocturna mea răcoare/ Căldura vieții mele”… și-adorm.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
