Sinceră să fiu, nu îmi este ușor să scriu acest Decupaj, cu toate că mă străduiesc să-mi aștern pe hârtie gândurile care, de la un timp încoace, mă înconjoară și mă înghesuie într-un colț al camerei, ca pe un copil vinovat. Subiectul pe care mi l-am propus este unul foarte sensibil, care-mi atinge corzile harfei sufletului dezacordat, așa că trebuie să-mi iau puterea necesară, să respir adânc și să încep să-l scriu. Am tot amânat în speranța că, poate mâine, poimâine, o să fie mai ușor să mă pun pe treabă. Dar n-am încotro și azi încerc să aștern câteva rânduri de început care să mă inspire și să-mi dea curajul să continui! Altfel, trebuie să pun capăt unui drum întârziat ce s-a redeschis în fața mea după mulți ani de tăcere, drum ce a început, de altfel, atât de frumos într-un moment dificil al vieții. Dar știu că atunci când Dumnezeu vrea să salveze un om, trimite pe cineva să-l iubească și să-l ajute. Și chiar așa a și fost! Acel „cineva” a bătut la ușa necazurilor mele și m-a ajutat să le înving, să le uit și de-atunci îl păstrez mereu în sufletul meu îndatoritor față de el. Dar despre asta am mai scris, așa că aducerile aminte, gândurile care năvălesc nu mă lasă în pace și mă întreabă iscoditor dacă nu cumva am mai scris și în alte decupaje, apărute în anii trecuți, despre toate aceste neliniști și îndoieli care mă apasă tot mai des în ultimul timp? Ce am de gând să fac ca să nu mă repet? Ce să le răspund?! Nu știu! Nu cred că mă repet, le răspund, în speranța că mă vor înțelege și în cele din urmă mă vor elibera de sub presiunea vinovăției și apoi voi putea continua să aștern pe hârtie rândurile noului Decupaj care abia așteaptă să fie scris și publicat. Nu mă repet, dar ele revin cu încăpățânare dându-mi permanent un sentiment de déjà vu, greu de înțeles și suportat. Recunosc că am scris întotdeauna mai întâi și mai întâi cu sufletul și am fost fericită când rândurile așternute pe hârtie m-au îmbrățișat și mi-au dat curaj să scriu mai departe și am iubit fiecare decupaj în parte… „Pentru a fi fericit, scrie William Blake (poet, 1757–1827), este esențial să ai ceva de iubit, ceva de făcut și ceva spre care să năzuiești”, căci, știu, la bătrânețe e greu să fii fericit, ne dor toate iubirile neiubite, toate îmbrățișările neîmbrățișate și toate cuvintele nerostite. Dar trebuie să învăț să îmbătrânesc cu toate că „puțini oameni știu să îmbătrânească ” (François de la Rochefoucauld).
Și așa, fără să mai am complexul sintagmei déjà vu, acest sentiment copleșitor care mă însoțește mereu, pășesc mai departe cu mult curaj pe drumul pe care l-am început cu câțiva ani în urmă… drumul decupajelor, cărora le-am rămas fidelă, și voi rămâne până la capăt. Drumul lor pe care am început să-l parcurg cu o mare sfială și multe emoții creatoare, s-a dovedit a fi o nouă poartă care mi s-a deschis în viață, o poartă cu un nou orizont, cu noi vise și speranțe. Și, recunosc, el mi-a deschis noi ferestre ale sufletului, în toți acești ani, cu momente deosebite trăite cu fiecare rând scris, că aproape am și uitat că îmbătrânesc alături de ele, cu ele în brațe, într-o binefăcătoare îmbrățișare. De altfel nu spun nimic nou când amintesc cele spuse de Vincenzo Cannova: „Suntem o mână de momente în buzunarele timpului”, iar timpul a trecut atât de repede, fără să știu ce are să se întâmple mai departe cu mine!? William Shakespeare îmi spune confidențial (metaforic vorbind!), consolându-mă: „Deși fiecare știe cine este, nimeni nu știe ce poate deveni”, iar James Allen afirmă că: „Devenim ceea ce gândim”. Devenim! Ce cuvânt mare și important în viața omului, ce-mi dă adevărate bătăi de inimă gândindu-mă mai cu grijă la el… Dar mă străduiesc din toate puterile mele să-l înțeleg și încerc să-mi păstrez curajul și speranța, să-mi potolesc bătăile inimii cu fiecare moment trăit, cu fiecare rând scris, cu fiecare emoție și bucurie, căci am învățat, de-a lungul vieții, câte puțin din toate aceste secrete ale trăirii și supraviețuirii, alungând astfel, cât am putut, copleșitorul sentiment de déjà vu care bătea la ușa inimii. „O inimă trăiește atâta timp cât are ceva de iubit. La fel de bine ca și focul, atâta timp cât are ceva de ars”, mărturisea Victor Hugo…
Da, știu, mă aflu pe un drum bătătorit pe care pășesc de aproape optzeci de ani, drum pietruit cu multe, foarte multe momente de îndoială, de neîncredere, învăluite de sentimentul că multe s-au repetat, s-au petrecut cândva iar și iar, vorba poetului „repetabila povară”… a vieții, îndrăznesc să adaug, de care aș vrea să nu mai țin cont și să nu-i îngădui să-mi ocupe sufletul, faptele, gândurile. E un joc al vieții la care mă supun, neștiindu-i dinainte regulile, dar pe care viața mă învață neîncetat, indiferent de vârstă, să le deslușesc. E o tăcută luptă cu vicisitudinile vieții, cu eșecuri și cu victorii, pentru care nu prea sunt pregătită și nu știu cât timp va mai dura? În îndoiala mea mă alătur celor spuse de Cioran: „Binecuvântate fie eșecurile. Le datorez tot ce știu” iar Goethe adaugă: „Omul care nu mai are nimic de pierdut este cel mai greu de învins”. Această cugetare îmi dă curaj să merg mai departe, că tot nu mai am nimic de pierdut. Totuși, mă tem că nu înțeleg sensul acestei lupte și încerc să o abandonez înainte de a fi prea târziu, așa cum scria Panait Istrati: „Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare”, dar nu mă dau bătută și continui lupta, căci așa cum scria Lucian Blaga: „Cine nu cade nu se poate ridica”, și cu credință, fără să pierd iubirea de viață, merg înainte iubind, spre drumul hărăzit mie. „Ne îndreptăm spre Dumnezeu, nu mergând, ci iubind”, ne învață Sfântul Augustin, iar drumul meu merge către el …
Acest sentiment de déjà vu nu mă părăsește, ba, din contră, îmi este fidel și-mi însoțește mereu pașii pe care-i fac. Aproape că îmbătrânim împreună și încearcă să mă ajute, să mă sprijine, să mă consoleze, să-mi alunge teama de singurătate care s-a cuibărit în colțurile vieții, mă învață să o iubesc așa cum mi-a fost dăruită și am învățat că cei care iubesc singurătatea cu adevărat sunt cei care au știut să plătească scump compania cuiva. Și mă mai învață că, uneori, uitarea și mersul înainte rămân singura dovadă de înțelepciune de care pot da dovadă, căci viața îți oferă de toate, și bune și rele, numai un singur lucru nu-ți poate oferi: calea întoarcerii și puterea de a schimba ceva din trecut. Chiar mă ia de mână și mă conduce mai departe, pe calea devenirii, a ființei care sunt, înspre acel capăt de drum pe care îl întrezăresc. Un capăt dinainte sortit, inevitabil! Niccolo Machiavelli spunea: „Mulți văd ce pari a fi, puțini înțeleg ceea ce ești.” Așa a fost mereu în viața unui om și așa va să fie și pentru mine…
Dar nu pot merge înainte fără să nu arunc o privire în urmă și să nu poposesc în lumea amintirilor din copilărie, în lumea tinereții neveșnice când nu sentimentul de déjà vu îmi însoțea pașii, ci acela de la vie en rose. Și era bine așa! Și era normal! Totul era altfel, totul era frumos și eram fericită în speranța că așa are să fie mereu… Dar, odată cu trecerea anilor, mergând îngândurată pe drumul fără întoarcere, am ajuns la malul întâmplărilor întâmplate și repetate, cu acel sentiment de déjà vu adânc înșurubat în sufletul meu șoptindu-mi c‘est la vie…, un gând ascuns ce prinde glas și se face acum tot mai des auzit, pe care nici nu vreau să-l iau în seamă, cu toate că acestea sunt inevitabilele trepte așternute pe drumul vieții pe care trebuie să le urci sau să le cobori. C’est la vie… îmi spun și fiecare gând și cuvânt sapă noi cărări pe drumul gândurilor mele. Goethe spunea: „Cuvintele sunt imaginile sufletului” și aleg cu grijă fiecare cuvânt care mă definește, care încearcă să o facă, din ce în ce cu mai multă grijă și prudență, de parcă m-ar invita să renunț să mai scriu azi. Publius Ovidius Naso mă încurajează spunându-mi: „Dacă nu ești pregătit astăzi, mâine nici atât nu vei fi!”. Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut și azi încep să scriu, aproape uitând acel sentiment copleșitor de déjà vu și-mi șoptesc discret, numai pentru mine: C’est la vie!…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
