I
”Nimic altceva decât imagine, nimic altceva decât uitare totală.” – Franz Kafka, ”Scrieri postume și fragmente”, II (1)
”Unde mă aflu când nu sunt nici în realitate, nici în imaginație?” Aceasta este întrebarea lui Domenico, profetul care se autoincendiază din pelicula tarkovskiană ”Nostalgia”.
Ca obiect real, oglinda expune dinamismul imaginației, deoarece omul participă la ceea ce vede. Fie că sufletul e tulbure sau dimpotrivă, prea limpede, privitorul se situează într-un interval hibrid, devenind atât actor, cât și spectator. A te recunoaște în celălalt poate însemna comuniune, dar și un narcisism nociv care degenerează în paranoia.
António Francisco Mendes Pedro susține că pentru subiectul afectat de toxicomanie avansată, narcisismul operează echivalența dintre subiect și obiect, astfel încât ”subiectul se reduce la o lume intermediară, la o lume a imaginilor, unde Sinele este doar o imagine, sau celălalt nu este decât o imagine, și unde Sinele și celălalt sunt imagini identice. […] subiectul este văduvit de sine însuși și de substanța sa și devine în mod absolut obiect.” (2)
Un caz estompat al acestui fenomen de proiecție apare în ”Captiva” lui Proust. (3) Baronul de Charlus, populându-și fantasmele cu un Adonis, ajunge să se vadă pe sine ca un Adonis. Există o lege de o generalitate extensibilă dincolo de situația baronului de Charlus, afirmă Proust. Astfel, dacă un amant îndrăgostit o vede pe iubita sa frumoasă, se poate ca aceasta să nu-i vadă decât figura deformată de plăcerea suscitată de vederea frumuseții. De aceea, ”nu ne vedem trupul, pe care ceilalți îl văd, și ne urmăm gândul, obiectul care ne stă în față, nevăzut pentru alții (făcut vizibil câteodată de artist, într-o operă…).” (4)
Exemplul extrem al proiecției l-a surprins Dostoievski în ”Demonii”, prin grupul de nihiliști care vroiau să instituie anarhia în Rusia secolului al XIX-lea.
Toți acoliții lui Stavroghin (Șatov, Șigaliov, Kirillov, Verhovenski), sunt fascinați de stăpânul lor, însă jocul de oglinzi atinge proporții grotești pentru Verhovenski. În capitolul al optulea din partea a doua a romanului, Verhovenski își alcătuiește singur un tablou clinic foarte consistent. Fiul lui Stepan Trofimovici, un biet parazit literar, vede în Stavroghin pe viitorul Ivan Țarevici care va instaura haosul, numindu-l conducătorul și soarele său, și socotindu-se pe sine un vierme. Mai apoi, exasperat de rezervele lui Stavroghin față de acțiunile subversive propuse, Verhovenski se revoltă împotriva idolului său, declarându-i următoarele: ”Nu-ți dai sema ce încărcat este contul dumitale acum și că nu mai pot renunța la dumneata! Nu există pe suprafața pământului altul ca dumneata! Eu te-am plăsmuit încă în străinătate; te-am plăsmuit privindu-te. Dacă nu te-aș fi privit pe furiș din colțuri nu mi-ar fi venit în cap această idee!…” (5)
Jocul de oglinzi din ”Demonii” este un joc de putere, iar mecanismul paranoiei îi incită pe indivizii lipsiți de putere asupra lor înșile să adopte o atitudine ambivalentă, consfințind puterea lui Stavroghin și opunându-se acesteia.
Dealtfel, dezbinarea inevitabilă a nihiliștilor apare prefigurată în programul conceput de așa-zisul intelectual al grupului, Șigaliov: ”Fiecare membru al societătii îl supraveghează pe celălalt și este obligat să-l denunțe….Toți sunt sclavi și egali în sclavie.” (6)
Stavroghin profită inițial de acest joc sordid, inoculând acoliților săi mistificatoare idei contrarii. Lucid, Șatov îi atrage atenția lui Stavroghin de acest fapt: ”adică în timp ce sădeai în inima mea ideea dumnezeirii și a patriei, în același timp, umpleai de venin inima acestui nenorocit, acestui maniac, Kirillov…” (7)
Treptat însă, hybrisul îl infestează tocmai pe ”vampirul Stavroghin” (cum îl numește Liza), care se transformă din călau în victimă. ”Prințul Harry” se întâlnește cu dublul său demonic (”sunt eu sau este el…Prostii!” (8), iar în cele din urmă își ia viața. Stavroghin refuză căința, care l-ar face om printre oameni, întrucât nu reușește să-și zdrobească demonul, adică orgoliul, cum îl sfătuise părintele Tihon. Există un poem de Pilinszky ce redă această transparență a celor ce și-au mărturisit păcatele, deschizându-se astfel spre semenii lor. Pentru Stavroghin, care a jucat cu brio rolul de ecran hipnotizant, mărturisirea ar echivala cu renunțarea la opacitatea răului:
”Nu v-ați gândit la rondul trandafirilor
Și ați comis ce nu e-ngăduit.
Veți fi de-acuma prigoniți
Și solitari ca un entomolog.
O să ajungeți toți sub sticlă.
Sub geam, înfiptă-n ace strălucește
Strălucita oaste de gângănii.
Dumneavoastră, domnilor, sclipiți.
Mi-e frică. Dă-mi mantaua.” (9)
Ion Ianoși subliniază esențialul dinamicii personajului: în ciuda candidaturii sale promițătoare la complexitate lăuntrică, Stavroghin, cel care ne apărea mereu altul, este permanent același. Cu siguranță, Kassner are dreptate constatând elementul de repetiție din orice entitate demonică. (10)
Pentru psihanalistul André Green, ”așa cum Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, paranoicul a făcut obiectul după asemănarea sa.” (11) Mecanismul narcisiac determină ca Eul să se organizeze conform modelului obiectului ideal. Așadar, se formează un ecran de proiecție, unde Eul proiectează imaginea Celuilalt și viceversa. Rezultă un joc de oglinzi, soldat cu o imposibilitate de localizare reciprocă. ”Altul în paranoia, obiect al dorinței, constituie ecranul alb pe care se va putea înscrie filmul interior al subiectului. Acesta, întâlnind suprafața propice care să-i primească semnele, îi va distribui figurile capabile să-i reflecteze subiectului proiectant structurile narcisismului său.” (12)
II
”Căci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mării, și nu oglinda în care mă plictisesc privindu-mă.” – Antoine de Saint-Exupéry, ”Citadela” (13)
O parabolă despre paranoia ne este sugerată în povestea ”Crăiasa Zăpezii” de Hans Christian Andersen. Vrăjitorul cel rău, însuși dracul, avea o oglindă fermecată care micșora calitățile și mărea defectele. Învățăceii săi erau foarte încântați că în sfârșit se văd lucrurile ”așa cum sunt”. Ambiția malefică îl face pe vrăjitor să urce în cer, spre a batjocori ființa divină și îngerii. Oglinda e prea greu de cărat și se sparge, iar muritorii în ochii cărora ajung cioburile încep să vadă totul deformat și sluțit sau să gândească întortocheat. Anumitor oameni le-au pătruns cioburile în inimă, care li s-a transformat în bulgăre de gheață, iar alte cioburi au devenit ochelari, și purtătorii lor vedeau strâmb și judecau nedrept.
Dacă noi suntem Karl, iar în inima și ochii noștri au pătruns cioburi din oglinda spartă a vrăjitorului, am putea măcar să spargem vrăjitorul din oglindă, dacă nu chiar să construim o oglindă care nu se sparge.
________
(1) Franz Kafka, ”Scrieri postume și fragmente”, II, Ed. Rao, București, 1998, p. 212.
(2) António Francisco Mendes Pedro, ”Narcisismul și stările de tip toxicoman: relația impersonală”, în volumul ”Anorexie, adicții și fragilități narcisiace”, coord. Vladimir Marinov, Ed. Trei, București, 2005, p. 108.
(3) Marcel Proust, ”În căutarea timpului pierdut IX” – ”Captiva”, I, Ed. Minerva, București, 1971, p. 276.
(4) Ibidem, ”Captiva”, II, ed. cit., p. 253.
(5) F. M. Dostoievski, ”Demonii”, Ed. Cartea Românească, București, 1981, p. 533.
(6) Ibidem, p. 526.
(7) Ibidem, p. 316.
(8) Dostoievski, op. cit., p. 854.
(9) János Pilinszky, ”Stavroghin își ia adio”, în volumul ”Crater”, Ed. Kriterion, București, 2002, p. 128.
(10) Rudolf Kassner, ”Zeul și himera”, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 331.
(11) André Green, ”Proiecția: de la identificarea proiectivă la proiect”, în volumul ”Psihanaliza cazurilor-limită”, Ed. Trei, București, 2006, p. 243.
(12) Ibidem, p. 244.
(13) Antoine de Saint-Exupéry, ”Citadela”, Ed. Rao, 1993, p. 155.
