”Promisiunea de joi (18)” de Gina Zaharia

332
Gina Zaharia roman foileton politist Promisiunea de joi

rubrica roman foileton leviathan.roMihai ajunse la Sibiu înaintea lui Dan Simionescu. Îl sună pe comisar, însă acesta nu-i răspunse. Speriat, luă legătura cu scriitorul:

– Ștefan, știi ceva de comisar?

– E pe drum, spre Sibiu. Am vorbit cu el acum câteva clipe… Urmează să vă întâlniţi. Mi-a spus şi ce-ai găsit la Braşov…

”Of, câți mai ştiu asta?!” scrâşni Mihai la adresa polițistului.

– Descopăr că în perioada în care am lipsit s-au întâmplat lucruri teribile! continuă pilotul cu voce tare.

– Îți vom fi alături, Mihai. Am aflat că soţia ta ar fi într-un sanatoriu de la marginea Sibiului…

– Am aflat adresa…

– Şi fiica voastră, Adela, e dispărută… E clar că sunt lucruri încurcate aici… Apelează-mă când ai vreo noutate. Şi eu te voi ţine la curent. La revedere!

Telefonul sună îndată ce sfârşise convorbirea cu scriitorul. Era Dan Simionescu. Urma să se întâlnească undeva în apropierea Muzeului Naţional Brukenthal şi s-o viziteze împreună pe Ilona.

Sanatoriul era înconjurat cu un gard înalt, de beton, peste care nu vedeai decât acoperişurile unor clădiri amplasate în mijlocul unei păduri de răşinoase, tronând acolo de multe decenii. Încă de la intrare te întâmpina un aer tonic, contrastând cu starea uşor cazonă. Multe alei, multă verdeață, o fântână arteziană și cântecul păsărelelor din pădure. Printre copaci se plimbau câțiva pacienți, abia târându-şi pasul. Un bărbat moțăia pe o bancă. Pe o altă bancă, o femeie. Arătau ca un cuplu care nu-și mai vorbeau de ani. Păreau plictisiţi, obosiţi, descurajaţi. Probabil aşa era și Ilona…

Comisarul se legitimă și ceru permisiunea să meargă la Ilona Romanescu. Află că era într-o rezervă, la etajul trei. Mihai își adună toate forțele și urcă împreună cu comisarul. O ceată agresivă de întrebări îşi tot făcea rondul prin sufletul lui. Era ca și cum înălțimile cărora le fusese deunăzi pradă i-ar fi oferit un front pe care să lupte pentru regăsire. Străbătu un hol lung, cu vreo zece încăperi. Penultima, pe dreapta, se afla camera cu numărul șase. Dan deschise ușa. Înăuntru nu era nimeni. Unul dintre paturi era răvășit, semn că cineva ar putea fi prin preajmă. Pe noptieră, o vază cu flori proaspete, de pădure și o carte deschisă, lăsată cu fața în jos. Alături, un ceas de damă și o cană de cafea cu urme de ruj. Te așteptai să apară o prizonieră care să slujească dreptății și recunoașterii de sine. Fereastra era deschisă iar vântul umfla perdeaua. Dan o închise, aruncând câteva priviri în curtea imobilului. Se făcuse şapte seara, dar nu se auzeau decât niște uși trântite de vânt și o voce de femeie care invita bolnavii în saloane, pentru tratament. O tânără intră în cameră și dădu cu ochii de cei doi bărbați. Era longilină și avea privirea speriată. Dădu să se retragă, însă comisarul ceru explicații despre pacienta la care veniseră.

– Nu știu… se bâlbâi aceasta, ce vină am eu că nu este aici? O fi prin parc, obișnuiește să se plimbe când se simte mai bine.

”În comparație cu fizicul, vocea îi este destul de puternică” gândi comisarul:

– Când ai văzut-o ultima oară?

– Azi pe la prânz. Era neliniștită. I-am dat un calmant.

– Tu știi mai multe! Uită-te la mine! Sunt comisar de investigaţii criminale.

În prag apăru un medic cu barbă și privirea întunecată. Ținea mâinile în buzunar și își rotea privirile de-a lungul și de-a latul, căutând parcă ceva când dădu ochii cu cei doi străini:

– Ce se întâmplă aici? ridică medicul tonul, aruncând priviri tăioase asistentei.

– Domnule doctor… sunt de la poliție și… au venit pentru Ilona… se bâlbâi fata.

Medicul tuși de câteva ori sec, pentru a-şi potoli vocea:

– Cu ce vă putem ajuta, domnilor?

– Comisarul Simionescu, se prezentă acesta, întinzând mâna. Iar dumnealui este Mihai Romanescu, soțul doamnei Romanescu.

Un cutremur de-ar fi avut loc în acel timp și n-ar fi zdruncinat atât de tare starea medicului. Făcu fețe-fețe, apoi își netezi barba, ca și când ar fi rugat câteva amintiri să părăsească avanscena:

– Era pe aici… Alexia, du-te și adu-o pe Ilona!

– Dar nu este, domnule doctor! Ilona a dispărut de pe la prânz! Am tot sperat s-o găsesc, am crezut că măcar acum pe seară să se întoarcă, dar nu apare de nicăieri, zise, parcă prinzând curaj.

– Incompetenţă! Cum se poate una ca asta?! Doar ți-am dat-o sub supraveghere, știai bine că e nebună!

Pronunțase cel din urmă cuvânt pe un ton aspru, care sfredelea bine auzul celui ce-l asculta.

În câteva clipe s-a dat alarma. Din rezerva şase, de la etajul trei, dispăruse pacienta cu numele de Ilona Romanescu. Nu prezenta un pericol așa cum nu prezenta nici garanția că se va mai întoarce. Mihai recunoscu ceasul pe care-l făcuse, soției sale, cadou. Ar fi dorit să-l roage pe comisar să-i dea voie să-l păstreze, să fie mai aproape de cea care îi fusese alături mai bine de douăzeci și cinci de ani, însă realiză că nu acesta era scopul său aici. Liniștea din urmă cu câteva ore se transformase într-un iureș. Holul se umpluse de agitație. Bolnavii priveau curioși unii spre alții, neînțelegând exact ce se întâmplă. Comisarul ceru fișa pacientei Romanescu. Nu înțelegea foarte bine dacă medicația prescrisă era una dintre cele mai potrivite. Asistenta se agitase și ea, în rând cu colegii săi. Găsi momentul să se apropie de comisar și îi șopti:

– Eu am ajutat-o să fugă, domnule polițist. De luni bune mă tot imploră să fac asta, iar astăzi nu m-a mai răbdat sufletul…

Mihai tresări și o bucurie amestecată cu durere îi invadă chipul.

– Ți-a spus unde se va duce?

– A mai evadat o dată şi mi-a zis că a fost undeva într-un sat… Nu-şi amintea numele, însă mereu mă convingea că-i este familiară zona… Probabil că acolo s-a dus iarăşi… Nu ştiu dacă am făcut bine, dar sunt sigură că aici era în pericol…

– Îți mulțumesc, i se adresă Mihai, pe un ton plin de recunoștință.

Cei doi bărbați se depărtaseră de sanatoriu cu gândul să ajungă la vila din Zăvoaia.

– Sper să ajungem pe lumină. S-o chemăm şi pe Maria.

Într-adevăr, când au ajuns la Zăvoaia, Maria era în maşină, cu Bogdan, la poartă. Nu coborâseră, parcă să nu spargă o vrajă:

– Ssss! zise aceasta, ducând mâna la buze, către noii-veniţi. Să nu tulburăm clipele acelei femei!

Pe fundalul superbei cascade, Ilona îngenunchease într-un tablou blestemat. Stătea acolo, în pârâul cu pietre amare și plângea. Umbrele stejarului dansau hipnotic în lumina amurgului. Treceau peste trupul ei, iar și iar, ca pânza unui păianjen peste prada lui. Era ca o pasăre pe rugul fricii de a nu pieri sub tăișul neîncrederii în sine, de a nu se dezorienta la răscrucea din suflet. Mihai se apropie. Un dor sfâșietor îi zbuciuma pieptul. Dori s-o prindă pe după umeri, să-i inspire încredere, să-i promită că nu va mai lăsa niciodată viața să-i lovească, însă femeia din fața lui părea că nu auzea nimic. Își stropea tâmplele cu apă din pârâu, apoi își împreuna palmele ca-ntr-o rugă târzie:

– Dă-mi, Doamne, puterea să știu ce-i cu mine! Ajută-mă, Doamne, să mă regăsesc, chiar dacă aș fi o criminală!

Auzi, într-un târziu, foşnetul paşilor și se ridică brusc, speriată. Nu știa ce să facă.

– Nu te teme, sunt eu, Mihai, soțul tău. Coșmarul s-a sfârșit.

Străfulgerată de amintirile care se închegau năucitor de iute, femeia făcu un pas și căzu în braţele soţului său. Începu să-şi plimbe mâinile, cu nesaţ, pe umerii, pe gâtul, pe pieptul bărbatului. Era momentul în care sălbăticia îndoielii concura cu dorinţa de a se agăţa de cineva de încredere, care s-o ajute să-şi găsească drumul spre liman.

– Nu cred că l-am omorât eu pe omul acesta, Mihai…

– Eu sunt sigur că nu l-ai omorât tu, draga mea, deși te-am văzut aici în noaptea crimei.

În locul unde pictorul își dăduse ultimele clipe de viață, unde un nebun rătăcise prin negura destinului, unde întâmplările se succedau cu irelevanță aparentă și unde se zbătuse să înțeleagă de ce pașii îi erau dezorientați, ca ai unui animal flămând, pilotul și-a îmbrățișat soția cu dor, cu mulțumire, cu dragoste:

– Domnilor, pentru aceste momente, spaţiul e prea strâmt… Pe undeva prin apropiere am avut un hotel de cinci stele, glumi acesta. Noi doi vom înnopta acolo. De mâine vom începe o nouă viață, vom fi la dispoziţia societăţii…

Ilona nu înțelegea.

– Din păcate, mă văd nevoit să zădărăsc pornirea ta bucolică! interveni ferm comisarul. Poliţistul din sat ţi-a găsit câinii morţi lângă adăpostul tău! Doamnelor şi domnilor, avem un criminal în libertate! Vă rog să nu uitaţi asta!

– Aşa e, Mihai! întări Maria avertismentul comisarului. Mergem mâine împreună.

– Ilona, reluă comisarul chestiunile oficiale, de cât timp ești internată la sanatoriu?

– Probabil din a doua zi în care am fost anunțată că Mihai a avut un accident aviatic. Întâi mi s-a spus, la telefon, că e în comă, pentru ca a doua zi, doi bărbaţi să mă sune la uşă şi să-mi dea cumplita veste. Știu că am leșinat, mi-au administrat un medicament, iar de atunci n-am mai fost lucidă. M-am trezit în sanatoriu. Mai târziu mi-au fluturat, pe sub nas, un certificat de deces pe numele lui Mihai. L-am văzut mai pe îndelete când au venit să semnez niște acte, în schimbul îngrijirii mele… Nu mi-am dat seama că era un fals… Nici nu ştiam bine ce fac… De câteva ori am refuzat să iau medicamentele, simțeam că mă tulbură, mi-era bine când nu le luam, însă o asistentă mă supraveghea mereu și nu reuşeam să evit acest lucru. Într-o zi am implorat-o să le arunce, i-am dat în schimb un inel de aur. A acceptat. A doua zi la fel. După alte câteva zile a venit la mine și am început să-i vorbesc despre serviciul meu, despre căminul meu… Atunci a realizat că aveam dreptate, că puteam face față oricărei probleme, cu responsabilitate. Mi-a înapoiat inelul și mi-a spus să am încredere în ea.

– Mâine va trebui să ne întâlnim. Vom merge la o clinică să aflăm adevăratul diagnostic. Voi deschide alte dosare pentru sechestrare și înșelăciune. Vom merge și la Brașov.

– Oriunde doriți, domnule comisar, dar voi veni doar în compania soţului meu.

Dan Simionescu zâmbi:

– Și el este o piesă principală în dosarul pictorului. Și spune-mi, te rog, ce sens au avut primele voastre replici după revedere?

– Suntem doi foști nebuni, Dane! Îmi amintesc faptul că în noaptea crimei stăteam pe deal. Era pe la trei. S-a auzit o mașină. Din ea au coborât un bărbat și o femeie. L-am recunoscut pe Tudor. Mergea împleticindu-se. S-au îndreptat direct spre cascadă. Femeia era îmbrăcată în pantalon și bluză de culoare închisă. Îl ducea de mijloc și se opreau des. Au ajuns în apropierea cascadei. Mai jos, Tudor a rămas pe loc. Femeia a țipat la el. Bătrânul a încercat să se împotrivească. Cel puțin, așa mi s-a părut. Păreau niște umbre bătute de vânt care se aplecau în stânga și în dreapta. Lumina lunii le contura vag siluetele și chipurile. Pe mine, scena mă intriga, dar nu eram capabil să reacţionez. Câinii începuseră să latre. I-am potolit, mângâindu-i. Mă ascultau, sărmanii… Apoi l-am văzut pe pictor prăbuşindu-se. Femeia a plecat cu mașina, dar s-a întors după un timp, ducând la braţ altă femeie… Habar n-aveam ce se petrece. Asistam la un spectacol care nu se agăţa de vreun reper din mintea mea. Abandonată, femeia s-a așezat pe niște pietre, lângă Tudor și a încremenit ca o statuie. Mânat totuși de curiozitate, într-un târziu m-am apropiat de gard, atât cât să nu mă simtă. Am recunoscut-o pe Ilona, dar nu știam ce reprezintă acea fiinţă pentru mine. M-a cuprins un fel de teamă și am fugit. Începuse să se lumineze. Nu știu dacă m-a auzit. Cu siguranță că n-o interesa nimic, n-a întors capul nici măcar când crengile uscate pe care călcam în grabă trosneau sub pașii mei. De pe coama dealului am văzut-o ieşind în stradă şi urcându-se într-o maşină. Eu am rămas doar cu imaginea acelei femei care l-a adus pe Tudor Cristache. Însă n-aş recunoaşte-o.

– Poate că eu l-am omorât, Mihai. Dar de ce? se tângui Ilona, ghemuindu-se la pieptul lui.

– Vom afla care este adevărul, oricât ar fi de crud! asigură comisarul. Mergeți să vă odihniți…

– Nu vom dormi, Dane… Vom grupa crâmpeie din ceea ce ne-a fost sortit să ducem. Vom fi liberi, aici, departe de ura lumii, aproape de tot ceea ce ne-a despărțit până acum. Draga mea, tresări pilotul, dar ce știi de Adela noastră?

– E în America, m-a sunat o dată de acolo.

– Știa că eu am murit?

– Da. Când am vorbit cu ea, la spital, nu i-am recunoscut vocea.

– Telefonul tău unde este?

– Nu știu, nu m-a sunat pe telefonul meu, ci pe un telefon din cabinetul medical. Eu nu-l mai am de mult.

– Ce de căi umbroase!… se mâhni Mihai. Avem mult de lucru!

– Adevărat! confirmă comisarul. Vom face o ierarhie a priorităților. Ilona, trebuie să aflăm dacă într-adevăr ai fost în noaptea aceea aici, la cascadă. Ce căutai și dacă pictorul era mort când ai ajuns aici. Apoi vom vedea cine ți-a furat identitatea și locuința, Mihai!

Comisarul își trecu mâna prin păr și înșiră în gând mai toate personajele cuprinse în acel dosar. Nu prea se lega mare lucru. Fiecare avea o scenă pe care-și juca rolul, se întâlneau în pauză ori în diverse locuri ca apoi să devină pur și simplu niște insule nelocuite într-un ocean de întrebări. Dar ştia că lucrurile ce par simple la o primă vedere nu se dovedesc a fi mereu lesnicioase iar cele complicate n-au fost întotdeauna atât de neclare. Luptase cu misterul până în cele mai tainice cotloane. Îl încătușase de fiecare dată fără milă, pentru ca mai târziu să-i facă o reverență meritată de orice învins tenace…

Se despărți de soții Romanescu pe la zece seara, convins că aceștia aveau nevoie de intimitate mai mult ca oricând.

– Noi rămânem la vilă, parcă se scuză Maria față de comisar. Mai am câte ceva de luat. Vom începe, împreună cu mama, formalitățile de moștenire în care o vom include și pe Tania. Apoi se adresă celor doi soți.

– Vreți să veniți și voi?

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.