Amăgirea este viclenie, înșelăciune, iluzie. A amăgi pe cineva e sinonim cu a ispiti, a ademeni, a atrage prin promisiuni mincinoase. Totul stă, la noi, sub semnul amăgirilor, nimic nu pare a se schimba. Și vine un an în care amăgirile vor avea locul lor, multiplicat în alegeri și votări cărora le pierdem chiar și numărul…
În Cartea amăgirilor, Emil Cioran spunea că, dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor. „Să rămânem adică aici pe pământ, să ne compromitem și să ne lichidăm ca amăgiri între amăgiri. Esențele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă. A te distruge cu toți amărâții acestui pământ este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă. Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.”
Când toate stau sub semnul dezamăgirilor noastre de fiecare zi, deșertăciune este și timpul care ne așteaptă. Un economist se întreba de curând: oare este în lumea aceasta în care trăim ceva mai evident, mai persistent și mai acaparator decât amăgirea, dezamăgirea și deșertăciunea de care are parte omul? Ele atacă în profunzime sufletul omului, iar dacă ultimele două pun stăpânire pe gândirea și simțirea noastră, atunci ne paralizează toate acțiunile noastre, adică viața.
Așa cum se spune, amăgirea înseamnă și minciună, zădărnicie, nimicnicie, lipsă de valoare sau de folos, de importanță, este mai degrabă rezultatul înțelegerii lipsei de valoare a tot ce i se oferă vieții omului pe pământ, în condițiile în care aceasta este implacabil finită. Pe omul obișnuit îl interesează foarte puțin sau de loc transcendentalul, pe care nici nu-l înțelege. Ea este o adevărată armă prin care unii dintre semenii noștri încearcă să ne abată de la adevăr și de la realitate, în favoarea intereselor lor. Tot o armă este și atunci când noi înșine recurgem la amăgiri, ca să simplificăm lucrurile, să înfrumusețăm nerealist existența noastră, adică să ne autoamăgim.
Un duhovnic cunoscut spunea că, din perspectivă religioasă, cel mai mare amăgitor este diavolul, adică duhul cel rău care acționează prin gânduri, vorbe și fapte, duh de care este plină lumea cea văzută și chiar cea nevăzută. Din păcate, lumea se află și azi sub comanda lui Satana, mai afirma el, căruia i se supune, fără a fi prea mult capabilă să caute să se trezească, iar omul să încerce măcar să se cunoască pe sine însuși, după puteri. Și cum ajunge spre noi amăgirea? Prin bogăție, mărire, onoruri, funcții, plăcerile în general, cu măsură și fără măsură, desfrânare, cleveteală etc.
Desigur, cei mai amăgitori sunt oamenii politici, prin vot, prin promisiuni electorale, gargaragii de serviciu care umplu ecranele televizoarelor cu imaginile lor umflate și palide. Mihai Eminescu scria că arta de a guverna este în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice. Să ne ferim să întindem mâinile prea tare şi să le ridicăm cât mai sus, ca să nu ajungem în stare de fierbinţeală şi de extaz, de la care este numai un pas până la înşelare de sine şi amăgire drăcească.
Ideile de mai sus rămân, azi, foarte actuale, într-o lume a amăgirii universale, a spune adevărul e un act de curaj. Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată. Dar cui să-i spui, dregătorilor de sfârșit de an? Celor care vin? Adică tot ei…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
