Știți cum se spune, e un timp în toate cele pe care le facem… Toate lucrurile pe care le alegem sunt despre prezent, acum, aici, astăzi, repetăm cuvintele de multe ori, doar că în iad nu mai avem pe nimeni, acolo nu mai e decât o veșnicie chinuitoare și sterilă, imposibil de schimbat, acolo suntem singuri și știm că vom fi așa. Închiderea în singurătate, astfel i se poate spune… Singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul. Clipa trebuie socotită ca adevărata noastră viață. Am citit undeva despre timpul-exil al omului, deschizător de orizont și dătător de bucurie. În concepția hindusă asupra timpului se spunea că viața e unică, ea curge liber și universal, fără întrerupere sau limitare. Când acceptăm viața așa cum este, trupul devine un arbore însuflețit, cu ramuri groase și înconjurate de frunze strălucitoare. Dacă trecutul este mort, iar viitorul abia se naște dintr-un acum etern și cuprinzător, înseamnă că toată viața spațiului infinit curge în acest moment prezent și oricine dorește poate să soarbă liber din ea. Nu este nevoie nici măcar să trăiești etern, pentru că, dacă ești cu adevărat viu, te afli în viața eternă și tot ceea ce ai de făcut este numai să o trăiești. Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre… Este opoziția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi. Prezentul este singurul care stă în puterea noastră, iar trecutul și viitorul nu, față de ele nu avem nicio putere.
Unii spun că românii au fost mereu lăsați să-şi epuizeze entuziasmul. Alţii cred că se apropie, cândva, și scadenţa. Se poate! Aş vrea, totuşi, să vă şoptesc că în pragul visului se ţese încet un fel de amintire dură, care ne zgârie privirile şi nu mai suntem în stare să ne uităm înapoi. Nimic din noi nu mai există, poate doar urmele lăsate de bocancii grei, plini de noroi uscat, care veghează miezul nopţii, încleştaţi în rămăşiţele gazelor lacrimogene de acum câțiva ani. Chiar şi clipa se termină, nu-i aşa? Când se va apropia de primul semafor, i se va face frig, o să bată vântul printre hainele largi, se va simţi cum ajunge până la piele. Lor li se pare că aceasta este ordinea firească a lucrurilor. Dar nouă? Ne-au ieşit la pensie până şi puţinele idei care ne mai treceau prin cap. Apăsăm o tastatură imaginară, aproape cu ochii închişi şi ne mişcăm în ritmul unei muzici domoale, cu inflexiuni de orgă, într-o catedrală aflată în zi de înmormântare. Priviţi oamenii cu care vă întâlniţi pe stradă! Se simt apăsați să ducă o viaţă pe care o urăsc, pășind numai pe marginea tălpilor, pline cu bătături groase. Le clănţănesc dinţii şi sunt amorţiţi. Asfaltul topit seamănă cu o pojghiţă de polei şi fluieră a pagubă.
Dar să vedeți, de fapt, cum este adevărul, adică socoteala cea corectă… Bulă era în criză de bani și a mers la Ițic, vecinul lui, să-i ceară doi lei, ca împrumut, până la primăvară. Ițic l-a ascultat și i-a zis bine, îți dau doi lei până la primăvară, dar i-a cerut să lase toporul ca zălog. La primăvară, i-a mai spus, îmi dai patru lei înapoi, altfel nu ne învoim și a dat să plece. De nevoie, Bulă s-a învoit, a lăsat toporul, a luat banii și a dat să plece. Dar Ițic l-a strigat și i-a spus, uite la ce m-am gândit, s-ar putea să-ți fie greu la primăvară să-mi dai cei patru lei înapoi, pentru că iarna este lungă și grea, așa că dă-mi acum doi lei și mai rămân ceilalți doi, o să-ți fie mai ușor. Celălalt s-a gândit puțin și a recunoscut, în sinea lui, că Ițic avea dreptate, era un vecin bun, așa că s-a învoit, i-a dat doi lei și a plecat liniștit acasă. Însă pe drum s-a oprit undeva, în apropierea Pieței Victoriei și a tot calculat, domnule, bani nu am, topor nu mai am, însă m-am ales cu o datorie de doi lei. Și totuși, nu a fost nimic în neregulă, socoteala este corectă… Morala? E prin apropierea noastră, prin planul de guvernare care ne apasă cu arome de coaliție carantinată…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
