„Victoria lui Licuţă” de Lică Barbu

48
lumea lui licuta lica barbu

logo lumea lui licutaPovestirile din Lumea lui Licuţă au început prin anul 2014. Atunci când am creat pe Facebook  pagina „Lumea lui Licuţă” cu poze, cu jocuri şi cu floricele pentru copii şi, născocind zilnic altceva, mi-a venit ideea să scriu un jurnal cu amintirile mele din copilărie, reale sau imaginare.

Aşa au apărut prietenii mei Zburlita, Perluţa, Tatalai, Parfeu şi multe alte personaje adevărate sau inventate, cuvântătoare sau necuvântătoare.

Apoi, în 2016, am publicat cartea Lumea lui Licuţă, iar din 2018, pe site-ul Asociaţiei Culturale Leviathan, periodic, a apărut rubrica „Lumea lui Licuţă”.

Personajul principal, Licuţă, are vârsta de „trei luni şi cinci ani”, aşa cum se exprimă el şi este la grădiniţă, grupa mică. La fel şi prietenii lui.

Timpul a trecut şi iată-ne în alte vremuri. Nu că aş fi în pană de inspiraţie sau că nu aş avea subiecte ca să continuu povestirile la nivelul vârstei lui Licuţă pe care le-am început, dar copiii au crescut, iar personajul „Licuţă” insistă să nu-l mai ţin pe iscodeniile mele şi să-l aduc la timpul vârstei lui.

„De ce? Nu e mai frumoasă inocenţa curată a copilăriei, Licuţă?”, l-am întrebat. „Viaţa e ca o carte şi trebuie să dăm pagina pentru a şti drumul ei. Nu putem rămâne blocaţi într-un timp pe care ni-l dorim ca fiind cel mai minunat. Sunt tot un copil şi la vârsta asta, doar că am mai pierdut din inocenţă. Ce să fac?”, mi-a răspuns.  

L-am înţeles. Copiii se plictisesc repede şi am sărit în timp la vârsta de 11 ani, unde Licuţă este un elev în clasa a cincea, gata să ne surprindă cu aventurile lui. Să-l ascultăm!

Bună ziua, Oameni mari!

M-am făcut mare. Vara aceasta împlinesc 11 ani şi de la toamnă trec în clasa a cincea. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că ştiu să scriu, să citesc. Oho! Am permis la biblioteca din oraş încă din clasa a doua şi pentru că citeam frumos, tovarăşa învăţătoare mă cocoţa pe o bancă ca să le citesc colegilor poveşti.

La atâta eram bun în clasele mici. ,,Brânză bună în burduf de câine”, îmi spunea tovarăşa învăţătoare Elena Macovenciuc de felul cum eram. La geografie, ştiinţele naturii, limba română şi la scris compuneri literare nu mă întrecea nimeni. În rest, vânam note de trecere.

Acuma sunt în vacanţa mare.

Pe strada mea, din prietenii mei pe care-i ştiţi, a rămas doar Tatalai. E şi el într-a treia şi-l meditez la matematică uneori. Doar aşa mai învăţ şi eu matematică.

Parfeu a plecat cu şatra în lume, iar Zburlita s-a mutat pe altă stradă, la casa bunicilor ei. Perluţa, verişoara Zburlitei, nu mai venea pe stradă la noi dacă Zburlita nu mai locuia acolo.

În schimb, mă întâlneam cu ele la şcoală, pentru că eram în aceeaşi clasă. Am rămas la fel de buni prieteni. Ceea ce nu-mi plăcea la ele era că prea erau tocilare şi mă întreceau la note bune.

Şi ce fac copiii în vacanţa mare? Se joacă, normal. Numai că nu prea aveam cu cine să mă joc. Tatalai voia mereu să ne jucăm tabinet şi nu-mi plăcea. Pe ceilalţi prieteni noi, Jiji, de fapt Gigi îl chema, venit de doi ani de la ţară pe strada noastră şi Musculiţa, o fată oacheşă pe care o chema Valerica, dar o poreclisem aşa pentru că era mărunţică, venită în vacanţă la bunica ei Aglaia, nu prea îi vedeam pe stradă.

Mai mult mă jucam cu Ţugui, un băiat de seama mea de pe altă stradă, cu care făceam câte o miuţă sau jucam Fazan pe filme. Culmea! Când jucam Fazan, venea la joacă şi Musculiţa. Îi plăcea acest joc. Imediat apărea şi Jiji. Parcă aveau întâlnire. Şi nu mă înşelam. Jiji era topit după Musculiţa.

Şi ce-mi spune într-o zi Ţugui?

‒ De mâine nu mai vin la joacă, Lipovene.

‒ De ce? Pleci pe lună, unde pleci?

‒ Plec la muncă, la Grădină. Plecăm dimineaţa şi ne întoarcem după-amiază.

‒ Plecăm? Cu cine pleci?

‒ Păi, suntem mai mulţi care mergem la cules. Dimineaţa, la 5.30, vine un tractor cu remorcă de la IAS Dunărea, la şoseaua Focşani şi ne duce pe tarla. Sâmbăta ne dă salariul pe toată săptămâna.

‒ Şi mai au nevoie de oameni?

‒ Oho!… Ce? Vrei să mergi şi tu?

‒ Vreau, dar trebuie să o întreb pe mama dacă mă lasă.

Tare s-a mai bucurat mama când a auzit că vreau să câştig un ban.

‒ Aşa este tot neamul nostru, Licuţă. Nu s-a dat în lături de la nicio muncă pentru că munca nu te ajută numai să trăieşti, ci te face om cu coloana dreaptă.

Ce voia să spună mama cu asta, nu ştiu, dar am fugit repede la Ţugui acasă să-i spun că merg şi eu cu ei mâine dimineaţă.

‒ Bravo, Lipovene! Ne întâlnim la colţ, mâine dimineaţă la cinci. Să nu uiţi să iei certificatul de naştere şi un pacheţel cu mâncare!

Şi aşa am făcut.

Pe tarlaua IAS-ului culegeam mazăre, ardei gras, roşii, gogoşari, de toate. Seara, brigadierul ne dădea voie să luăm câte o sacoşică plină cu legume şi zarzavaturi.

Sâmbătă, am primit prima mea leafă pe care i-am înmânat-o mamei. Ce bucurie!

‒ Am să-i pun deoparte, Licuţă! Până începe şcoala să-ţi cumpăr uniformă nouă şi pantofi noi. Treci într-a cincea, zău aşa!

‒ Mamă! Te rog, dacă ajung banii, să-mi faci abonamente la poştă pentru revistele ,,Cutezătorii” şi ,,Rebus”. Măcar pe trei luni.

‒ Ştiam că vrei asta şi când te-am văzut bucuros că vrei să mergi la muncă, săptămâna asta, ţi-am făcut abonamente până la sfârşitul anului.

Mă, oameni buni! Am crezut că visez. Aveam un nod în gât şi nu puteam să-i mulţumesc. Seara, la culcare, stăteam cu ochii în tavan şi nu-mi venea să cred că voi avea revistele mele. Ale mele!

Greu am adormit. Noroc că duminica nu se lucra la Grădină şi am dormit cât am vrut.

Două luni am fost la cules şi aduceam bani în casă. Plus legume şi zarzavaturi. Mama a umplut cămara cu conserve.

Revistele veneau regulat şi într-o zi, când am venit de la Grădină, sora mea îmi ieşi în întâmpinare, cu revista ,,Cutezătorii” în mână.

‒ Păi bine, măi, Licuţă! Eşti scriitor şi taci, zise soră-mea bucuroasă.

‒ Ce, adică ce?, am întrebat-o bănuind ceva.

‒ Iote! Scrie clar aici: Lică Barbu, 11 ani, Brăila. Eşti în revistă cu povestirea La grădină în care scrii cum mergi să munceşti la Grădină, cum e acolo şi cum aduci bani. Când ai scris asta?

Ştiu când am scris ,,asta”. Chiar atunci când mama mi-a spus că mi-a făcut abonamente. I-am dat povestirea mamei să o pună la poştă pe adresa revistei ,,Cutezătorii” şi nu mă aşteptam să mi-o publice aşa repede. Eram mândru, ce mai! Era debutul meu literar la o revistă. Aveam o bucurie pe care nu am mai simţit-o până atunci. Era ca o victorie la o dorinţă ce mocnea în mine de mult.

Soră-mea a ieşit pe stradă cu revista în mână şi m-a „întins” la toată strada. Am luat revista şi fuga la Zburlita acasă ca să-i arăt „victoria” mea. M-a pupăcit de-am leşinat.

Zburlita mi-a cerut să-i las revista să o citească şi la ea a rămas.

Succesul meu a fost luat foarte în serios de toată lumea de pe stradă. Până şi oamenii mari mă salutau cu respect, ca pe un cineva.

Musculiţa mă privea cu alţi ochi, iar Jiji mă gelozea aiurea. Copii, na!

De-a lungul vieţii am publicat multe creaţii literare şi am câştigat multe premii.

Azi, de-ar fi să primesc Premiul Nobel pentru literatură nu cred că aş fi atât de încântat aşa cum am fost atunci, la 11 ani, când păşeam cutezător în viaţă cu prima mea creaţie literară în care mă făleam şi eram bucuros că muncesc ca un Om mare.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.