”Din Renaștere în anii prohibiției. Bufon sau Al Capone?” de Tudor Sicomaș

259
Imagine din spectacolul ”Rigoletto”, Opera Națională București
Imagine din spectacolul ”Rigoletto”, Opera Națională București

cronica muzicala leviathan.ro logoOperele verdiene au fost întotdeauna subiect de discuție atât în cercurile de muzicieni, cât și în cele ale simplilor iubitori de muzică de calitate. De ce? Pentru ce se vorbește atât de mult despre creația verdiană? Pentru că este, asemenea celei shakespeariene, universal valabilă și nemuritoare. Mai mult decât atât, majoritatea subiectelor alese de compozitorul italian sunt, la rândul lor, plasabile în orice epocă și în orice spațiu. De câte ori nu am văzut o Violetta Valéry în blugi, un trubadur venit din spațiu sau un Nabucco pe post de Hitler, ducând prizonierii evrei spre camerele de gazare?! Regizorii (atât cei de operă, dar mai ales cei de teatru) și-au pus la bătaie imaginația pentru a aduce operele verdiene cât mai aproape de sufletul și înțelegerea contemporane. Uneori cu succes, alteori nu. Uneori îndepărtându-se kilometric de subiectul original, alteori reușind chiar să se apropie mai mult decât însuși compozitorul.

Astăzi ne îndreptăm privirea spre o asemenea creație a maestrului de la Busetto – ”Rigoletto”, unul din cele mai cunoscute și apreciate titluri ale sale. Dar și unul dintre cele mai exploatate din punct de vedere al montărilor și al viziunilor regizorale. Nu de mult, Metropolitan Opera din New York a oferit publicului cea mai recentă producție a sa cu ”Rigoletto”. Și a stârnit adevărate controverse în rândul conservatorilor operei. Plasarea subiectului în Las Vegas-ul de astăzi, transformându-l pe afemeiatul Duce de Mantua într-un chipeș playboy monden a fost un gest artistic atacat de nenumărate ori. Dar și apreciat de către jumătatea publicului care își dorește să se regăsească în sala de operă.

Și la București s-a dorit aducerea mai aproape de noi a tragediei bufonului cu o lacrimă-n colțul ochiului. (Premiera spectacolului ”Rigoletto” de la Opera Națională București a avut loc în 20 februarie 2014.) Și la noi s-au iscat controverse (la o scară mai mică, proporțional). Și totuși… nu înțeleg aceste controverse. Căci mult-aclamatul regizor britanic Stephen Barlow nu a modificat aproape deloc subiectul original, inspirat din drama ”Le roi s’amuse” de Victor Hugo. Tot ceea ce a făcut a fost să replaseze subiectul în timp, mutându-l în nebunii și zbuciumații ani ’20 – ’30 ai secolului trecut. Atmosfera este una îmbibată de alcoolul consumat ”pe sub mână” (căci ne aflăm în plină prohibiție și domnie a lui Al Capone și a mafiei sale) și este subliniată de masivele și inspiratele costume și decoruri create de Yannis Thavoris (care nu s-a lăsat descumpănit de transformările negative ale scenei operei bucureștene și a construit adevărate clădiri în dimensiuni aproape naturale, plasate pe o uriașă scenă turnantă). Ducele de Mantua a devenit, pur și simplu, Ducele (”The Duke”), o imagine la indigo a lui Al Capone, în timp ce Rigoletto nu mai este doar un bufon, ci un adevărat patron de ”speakeasy” (unul dintre barurile ilegale de la subsolul clădirilor americane, unde se putea bea alcool în timpul prohibiţiei). De remarcat la această producție sunt și sublinierile aduse de regizor personajelor secundare sau episodice. De altfel, Barlow declară în caietul-program de sală că întotdeauna a fost fascinat de personajele care nu sunt atât de evidențiate de muzică sau acțiune. Mai mult decât atât, corul nu mai este omogen în mișcare și costumație – lucru apreciat cu vârf și îndesat, căci era timpul ca membrii corului să primească și un rol scenic important. Regizorul a lucrat aproape cu fiecare membru al corului în parte, dezvăluindu-i fiecăruia povestea personajului interpretat – lucru pe care și regizorii români ar trebui să-l facă, în loc să grăbească montările scoase astăzi în câteva săptămâni.

Adrian Dumitru (Ducele)
Adrian Dumitru (Ducele)

Dar să trecem și la interpreții serii de 3 martie 2019. În primul rând, această reprezentație a însemnat debutul tânărului tenor Adrian Dumitru în rolul Ducelui. O voce frumoasă, rotundă, pe alocuri puternică, dar care mai poate fi dezvoltată. Cu siguranță că trecerea timpului și acumularea experienței îl vor transforma într-o voce râvnită de toate scenele românești și străine, căci potențialul există din plin. În plus, este și un actor cu atenție la detalii: a reușit să-i dea Ducelui dimensiunea personajului negativ, adăugându-i însă și un strop de credibilă umanitate.

Veronica Anușca în rolul Gildei
Veronica Anușca în rolul Gildei

În rolul frumoasei și delicatei Gilda a evoluat deja mult-iubita tânără soprană Veronica Anușca, o adevărată stea a scenei lirice românești și o demnă urmașă a unor interprete românce ale rolului, Ileana Cotrubaș, Magda Ianculescu și Mihaela Stanciu. Fragilitatea personajului a fost redată de Veronica Anușca atât prin claritatea și prospețimea vocii, ce sună ca un clopoțel de cristal (și care a făcut-o să strălucească în aria ”Caro nome” și în duetele cu Rigoletto, tatăl său), cât și prin prezența scenică ingenuă, plină de naivitate și delicatețe. Nu exagerez dacă afirm că a fost cel mai aplaudat solist al serii – și a meritat aplauzele din plin.

Balla Sándor (Rigoletto), Andreea Iftimescu (Giovanna), Adrian Dumitru (Ducele). Sursa foto: ONB

Rolul răzbunătorului bufon-patron a fost interpretat de Balla Sándor, invitat de la Opera Maghiară de Stat din Cluj-Napoca. Un bariton profund cu o voce puternică, impresionant nu doar prin tonalitățile întunecate, dar și prin prezența scenică prin care a dominat în momentele în care se afla în prim-plan. Pe lângă scenele de mare dramatism precum duetul cu asasinul Sparafucile sau celebrul quartet din actul al treilea, Balla Sándor a demonstrat, de asemenea, că poate să joace asemenea unui actor de teatru, transformându-l pe Rigoletto într-un personaj complex, în care bunătatea și răzbunarea se îmbină de minune.

Sunt demni de amintit și Horia Sandu, în rolul asasinului plătit, Sparafucile (care, ca de fiecare dată, a impresionat prin vocea tunătoare de bas profund, precum și prin statura impozantă și înfricoșătoare) și Sorana Negrea, care a interpretat-o pe Maddalena, sora lui, mezzo-soprană cu voce caldă, plăcută, cu potrivite cu accente întunecate și siluetă seducătoare.

Alături de cei cinci prim-soliști, trebuie menționați toți ceilalți artiști din distribuție, fiecare din ei contribuind la construcția dramatică și muzicală a spectacolului cu opera verdiană: Andreea Iftimescu – debut (Giovanna), Filip Panait (Monterone), Daniel Pop (Marullo), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Adrian Strezea (Uşierul), Cristina Eremia (Pajul), Andrei Lazăr (Borsa). Maestrul Tiberiu Soare a încununat seara, aflându-se la pupitrul orchestrei Operei bucureștene, pe care a condus-o cu mână fermă, dar și ajutându-i pe soliști și menținând sonorități care s-au adaptat vocilor de pe scenă.

Așadar, ”Rigoletto” de la Opera Națională București e un spectacol care trebuie văzut de cât mai mulți iubitori ai genului, în special de cei tineri care, mai mult ca sigur, vor fi încântați de o montare plină de vervă și suculentă din punct de vedere dramatic, dar care acordă prioritate și respect și vocilor.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.