”Doar n-am să vă spun cum să vă simțiți…” de Milena Munteanu

221
milena munteanu muzica toronto concert

logo my two cents rubrica leviathanÎn plină iarnă, plec zgribulită în drumul de la serviciu spre concertul de la Roy Thomson Hall, în centrul orașului. Ajung rar la concertele de la TSO (Toronto Symphony Orchestra), dar de fiecare dată plec impresionată. De această dată chiar orchestra a fost alta, NACO, National Arts Centre Orchestra din Ottawa, condusă de Alexander Shelley, un dirijor distins și foarte sensibil. Diversitatea canadiană își face loc din holuri în sală, unde oameni, cât se poate de diferiți, par să aibă în comun, printre altele, bucuria muzicii. Unii sunt eleganți și spilcuiți, alții sunt îmbrăcați practic și potrivit pentru vremea de afară. Scurta introducere a dirijorului este și ea diversă, exprimată în ambele limbi oficiale. Cei din orchestră sunt la fel de diferiți ca cei din sală, iar repertoriul este diversificat, pe măsura celor care îl cântă… Uneori mă și mir cum se pot înmănunchea în același program sonorități atât de șocante, de la Lili Boulanger (Marie Juliette Olga Boulanger), fata unei prințese ruse și a unui septuagenar francez, reprezentată în această seară prin ultima sa lucrare, D’un soir triste, scrisă chiar înainte de a se stinge, la frageda vârstă de 24 de ani – o muzică intensă, întunecată, tragică, ce anticipează sfârșitul iminent al compozitoarei. Lili Boulanger a fost extrem de talentată și mă întreb ce ar fi scris, dacă ar fi trăit mai mult, ca sora sa mai norocoasă, Nadia Boulanger.

Concertul pentru vioară de Felix Mendelssohn-Bartholdy, interpretat de Joshua Bell, a fost o încântare, cu o cadență de o frumusețe rară. Publicul era cu sufletul deschis spre recunoașterea valorii, au fost standing ovations și chiar chiuituri și fluierături. Joshua bisează, se vede că fusese înțeles cu o mică parte din orchestră să interpreteze, ne spune, din repertoriul unui compozitor contemporan cu Mendelssohn, o piesă scrisă de ”violonistul” Chopin. S-a râs în sală. Era o adaptare divin interpretată la vioară. Mici delicii adăugate în transcrierea pentru vioară a piesei de Chopin, pe care nu le auzisem nici în interpretarea lui Dinu Lipatti, în ultimul său concert de la Besançon.

Partea a doua a concertului a fost și mai surprinzătoare. Cu Marea lui Debussy, schimbătoare, unduitoare în ritmurile proprii, când senină, când amenințătoare, când însorită, când furtunoasă. Și mai mișcătoare a fost piesa Numele meu este Amanda Todd, a compozitoarei canadiene din Monitoba, Jocelyn Morlock, piesă orchestrală care a primit recent premiul JUNO. Îmi place că se încurajează inovația muzicală, iar în acest caz vorbim și despre un mesaj extrem de important în epoca cyberbullying-ului. În micul său discurs de la începutul concertului, dirijorul începuse să explice subiectul acestei lucrări, vorbind despre cazul cunoscut al Amandei Todd, care s-a spânzurat la 15 ani, după ce fusese victima hărțuirii sexuale de pe internet… Dirijorul se lansase în explicații, ba chiar a apucat să ne spună că la sfârșitul piesei, ne vom simți… apoi, dându-și seama, adaugă: ”doar n-o să vă spun cum să vă simțiți la sfârșitul audiției…”, și face un gest cu mâna, sugerând că abandonează ideea, spunând parcă ”laissez tomber”.

Mesajul lui a rămas însă cu mine, iar la sfârșitul concertului am stat să mă întreb cum m-am simțit eu la acest concert, unde am fost învăluită de valurile mării, de tristeți adânci în ton cu sfârșitul unor vieți tinere, în ritmuri ce sugerau hărțuiri repetate sau la contactul cu deliciile interpretărilor unor piese muzicale pe care le știam notă cu notă. Oare cum m-am simțit în mijlocul unei săli unde s-au interpretat atâtea ritmuri și simțăminte umane, de la unele tragice, la altele pline de viață și căldură? Cum m-am simțit în mijlocul acestei mări de oameni, în mijlocul acestui ocean de emoții, toate umane? Mă simțisem mică. Totuși, inclusă. Parte din diversitatea imensă care mă înconjura.

Apoi, citesc următorul pasaj despre Amanda Todd, scris de către mama sa:

 ”Amanda loved music, and found her voice through music, art and multi-media. We believe this performance will inspire hope, and is a message about humanity and how we must treat each other to be better people.” (”Amanda a iubit muzica, și-a găsit vocea prin muzică, artă și multimedia. Credem că această performanță va inspira speranța; e un mesaj despre umanitate și cum trebuie să ne tratăm unii pe alții și să devenim mai buni.”)

Când am ieșit de la spectacol era frig. Ningea des. În mijlocul străzii era un bătrân bărbos care a întins un pahar de hârtie, pentru un bănuț. M-am grăbit să i-l ofer. Nu îmi dăruiești și un zâmbet, m-a întrebat el?, iar eu i-am zâmbit.

Toronto, Canada

Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.