„Dor de dor” de Cornelia Bartels

43
dor cornelia bartels decupaje germania leviathan.ro

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsSunt zile când nimic nu ți se potrivește după bunul plac. Orice activitate începi, se sfârșește cu un oftat al neputinței. „Azi nu mai pot sau azi mi-ajunge, nimic nu merge”, îți spui în gând și te așezi undeva, renunțând pentru o clipă, comod, cu o ceașcă de cafea fierbinte în mână și încerci să-ți încălzești dezamăgirile de peste zi. Nopțile sunt însă mai grele. Gândurile de peste zi adunate într-un colț al sufletului nu te părăsesc nici la lăsarea nopții și, parcă, nici nu te îndeamnă la somn. Gândurile rămân sub pleoapele închise și se rostogolesc în noianul amintirilor furându-ți somnul. Deschizi ochii, aprinzi lumina și încerci să faci ceva, în sfârșit, ceva cu rost, bun, care să-ți redea liniștea interioară și să poți încheia liniștit ziua și închide liniștit pleoapele, deja grele, obosite. „Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor”, ne sfătuia Tudor Mușatescu, și-i urmez sfatul. Nu închid ochii. Încerc să-mi liniștesc neliniștile interioare, învăluindu-le într-o sfântă mantie a rugăciunii, singura care mă liniștește și mă însoțește la greu, așa, precum odată, demult, scria poetul Șt. O. Iosif: „Când mă cuprinde dor adânc de țară și n-am pe nimeni să-mi potoale dorul, iau Cartea unde curge sfânt izvorul de-nțelepciune și tărie rară”. Eu citesc Psalmii, așa cum am făcut în noaptea unui februarie cumplit de trist, din anul 2010, când a murit mama. Toată noaptea de priveghi am petrecut-o alături de ea citind psalmii. M-au ajutat să rezist, să înving durerea și cumplita singurătate care se cuibărea în mine. Și de atunci mi-am potolit suferința, dorul singurătății, luând Cartea sfântă, citind în tăcere și alungându-mi toate tristețile și durerile sau, cel puțin, alinându-le. De atunci o am mereu lângă mine să o deschid la nevoie. Uneori, deschid sfânta carte cu acatiste, aprind o lumânare și citesc la întâmplare. Acolo unde se deschide cartea și parcă fiecare rând din sfintele texte îmi dă răspuns neliniștilor mele. Mă sfătuiesc spre înaltă, liniștită pocăință, credință și smerenie, încredere, speranță. Citesc de două trei ori câte un psalm, ca să-l înțeleg mai bine, și parcă puterea rugăciunilor mă pătrunde, mă alină ca o mângâiere și-adorm.

Dar nu întotdeauna se-ntâmplă așa. Ceva îmi sfredelește gândurile și-mi fură din puterea de a face ceva, de dimineață până noaptea târziu, ș-apoi mă aflu din nou în fața unei nopți fără somn. E acel sentiment de dor de dor care-ți topește toate baierele inimii care nu mai poate fi stăpânită. Bate, parcă, speriată de gândurile dureroase care-i încearcă curajul de a rezista… Simțeam, așa cum spunea Ionel Teodoreanu: „Mi-e dor de mine cu sufletul altuia”.

Mulți, foarte mulți ani am fost bolnavă de acest dor de dor, fără să-i găsesc leacul. Îl purtam în tăcere în suflet, ascuns, lăcrimând și cu inima într-o continuă înăbușită durere. Niciun doctor și niciun medicament nu mi-au fost cu adevărat de folos. M-am decis să las aici totul baltă și să mă întorc acasă, la familie, pentru o perioadă, să reîntâlnesc amintirile. „Dorul este focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile”, ni se destăinuie cu atâta gingășie și profunzime, Octavian Paler. Mă gândesc mai departe ce noroc pot avea cu adevărat, că am ceva la care trebuie să renunț cu atâta greutate. Mi-au trebuit zeci de ani să-mi pot schimba felul de a gândi, de a așeza cu grijă din cenușa celor arse și întâmplate, ceea ce mi-e valoros și trebuincios. Să cern amintirile acelea care mă apăsau. Era prin 1999. Amintirile, oamenii dragi mie erau departe, legăturile erau sporadice și anevoioase, ceea ce făcea totul și mai dificil. Erau departe geografic, dar îi păstram cu o mare grijă în suflet. Unii oameni îți lasă un dor în suflet pe care îl vindeci cu mare greutate. Sau nu îl vindeci niciodată. Și de aici a izvorât dorința de a pleca la ei. Decizia mea de a mă reîntoarce acasă la amintirile mele care mi-au însoțit aici tot timpul, zeci de ani, singurătatea. Nu am regretat-o niciodată. Din contră. A fost o decizie bună, binefăcătoare. Am înțeles greu de ce ți-e dor de toți oamenii din viața ta atunci când ești singur. Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viața ta… Mă înarmez acum cu toate aceste citate, găsite, păstrate, spre alinarea acestor suferințe și nepermițându-mi să-mi pierd aripile dorinței de a zbura mai departe, mai sus, pe drumul vieții, a vieții care mi-a fost dăruită. A dorinței de a trăi. Poetul persan Saadi spunea: „Cârtița nu duce dorul răsăritului de soare”, iar mie, mie îmi plac răsăriturile și apusurile deopotrivă. La fel cum mereu mi-e dor de un alt anotimp, dintr-o dorință normală de a le supraviețui an de an. Și așa m-am obișnuit să trăiesc în dor de dor. Nichita Stănescu recunoștea în versurile sale: „de dor de tine văd iarba răsărind”, egal în orice anotimp, aș adăuga eu… Atunci când mi-e dor de ceva, de cineva, nu mai caut departe. Privesc în sufletul meu…

Dar acum, azi, sunt ceva mai puternică. Cu siguranță că mi-am adunat puterea din psalmii și acatistele citite și recitite în momentele acelea grele și în care am crezut și mi le-am luat ca sprijin pentru mai târziu, doctorii nefiindu-mi, cu adevărat, de nici-un folos… Hotărârea mea de a pleca pentru un timp, înapoi, acasă, mi-a adus aminte de gândul exprimat cu atâta optimism și trist umor  de Ciprian Porumbescu: „Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăț de un cocostârc care se întoarce la primăvară, și mă opresc drept la bătătura casei”, și-aproape că așa am și făcut atunci, demult. Doamne, ce bine mi-a făcut! Am văzut iarba răsărind…

Caut să aflu ceva mai mult despre dor. Ce este, de fapt, dorul?… Caut să mi-l explic. Caut un diagnostic al durerilor avute și purtate atâta amar de vreme în coșul pieptului, să-i dau de leac…

Caut pe Google, aflu, printre altele, că există în lume 20 de cuvinte intraductibile, în diferitele limbi ale pământului. Cuvântul DOR se află printre ele. Nu se poate traduce, doar explica prin cuvinte. Dar cât de frumos ni-l explică Vasile Ghica: „Dorul este heraldul inefabilului românesc”. Caut mai departe și găsesc în Wikipedia explicația dorului: „Dorul este un sentiment care exprimă o dorință puternică de a revedea pe cineva sau ceva drag sau de a reveni la o stare emoțională preferată”. Chiar că da. Așa e! Și mai departe: „Cuvântul are origine în latina populară – dolus – a durea” …și deja mi-am luminat puțin neliniștile, aflând rădăcina durerilor avute. Nicio tabletă, niciun tratament nu m-au eliberat de ele, nu mi-au ușurat viața înecată în dorul de dor

Și dacă citesc mai departe, îmi fac deja o analiză a celor care mi-au provocat starea aceea, greu de explicat, atunci și mereu… Ce mi-a provocat toată această inexplicabilă durere? Iată ce stă scris negru pe alb: Factorii care induc sentimentul de dor: absența persoanei iubite, decesul unor persoane apropiate și dragi, îndepărtarea pentru perioade medii sau lungi de casă sau de locurile dragi, încheierea unei activități intrate în obișnuință, plecarea de la un anumit loc de muncă, terminarea unei școli, renunțarea la ceva drag etc., îndepărtarea de un anumit prieten, cerc de prieteni, situațiile și obiceiurile plăcute din trecut, lucruri pe care le-ai pierdut”. Oh, Doamne!, toate acestea, dar absolut toate sunt adevărate și s-au adunat la poarta sufletului meu, ca un ghem de spini pe care l-am purtat cu mine mulți, mulți ani, dar l-am purtat cu drag. Îmi aparținea, așa cum îmi aparținea și viața pe care o duceam, cu noul ei vârtej, în tumultul noilor întâmplări asumate de dragul împlinirii visurilor alături de cel drag. Am părăsit ce făceam cu dragă inimă și totul, în decursul anilor, s-a transformat în ceva neîndrăgit, care a declanșat năvala dorului peste urâtul strecurat printre cele dragi. Viața devenise împărțită între aici și acolo, între acum și atunci, între drag și urât și toate acestea au frânt-o, au aruncat-o în brațele dorului. Dorul e amprenta veșniciei în sufletele oamenilor, mi-am zis. Dorul transcende moartea. Trebuie să-mi trăiesc dorurile care mă încercau zi și noapte, care mă însoțeau fără milă, să supraviețuim împreună, să ne iubim. Iubirea ne salvează. Dacă ți-e dor, atunci ești veșnic! Dacă iubești, atunci ești veșnic! Aceste gânduri m-au salvat și mi-au îngăduit să iubesc acest sentiment profund al dorului de dor. Nu mă mai durea, îl iubeam, încercam să mi-l apropii, să-l cunosc, să-l definesc. Vorba unui proverb românesc: „Toată lumea are-un dor și mai greu și mai ușor”. Lucian Blaga spunea despre dor atât de frumos: „Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului”. Și tot marele poet afirma: „Valul este dorul mării de a săruta țărmul”. Nu pot să nu adaug și cele scrise de Grigore Vieru: „Dorința este amintirea a ceea ce a fost, dorul a ceea va fi”. Îmi dă curaj și o mare liniște se așterne peste vechile neliniști purtate atâția ani cu durere în suflet, căci am aflat, citindu-l pe Erich Maria Remarque: „Liniștea ne umple trecutul cu un dor uriaș”.

„Plecând din Rusia, am pierdut dorul de a mai scrie. Lipsindu-mă de patrie, m-am pierdut pe mine însumi. Acela care s-a lipsit de rădăcinile muzicale, de tradiție și de pământul său natal, nu mai are dorul de a crea, încât nu-i rămâne altă alinare decât liniștea amintirilor”, se destăinuia Serghei Rahmaninov, iar printre rândurile destăinuirii lui dureroase îmi regăsesc propria durere ca pe o alinare. Mulți ani nu am scris niciun rând. Nu mi-am îngăduit să o aștern nicio poezie pe hârtie. Muza s-a retras în cele mai ascunse unghere ale sufletului, neîngăduind să mai fie atinsă, mângâiată, alinată într-o liniște profundă, totală. Liniștea amintirilor pe care acum îmi îngădui la rându-mi să le readuc la viață, să le încredințez decupajelor scrise cu cerneala lacrimilor adunate atâția ani. Decupajele sunt ca un izbuc, un izvor tămăduitor care a țâșnit neașteptat în grădina sufletului meu, printre dorurile și amintirile aproape împietrite, seci. Ca o lavă care a izbucnit din magma neliniștilor suportate, adunate și trăite ani și ani, a dorurilor și a amintirilor, topindu-le în această incandescentă reînviere, retrăire prin cuvânt, a cuvântului care a prins viață, formă, a dorului de dor de scris. M-am supus docilă și recunoscătoare acestui nou dor.

Pun capăt dorului de dor, lăsându-mă însoțită de rândurile scrise de Eugène Ionesco dar și de muzica lui Rahmaninov: „Faptul că sunt stăpânit de un dor de neînțeles, ar fi totuși semnul că există un altundeva”.

Și așa cum am făcut întotdeauna, altundeva, închei mărturisirile mele cu o altă mărturisire. De ieri am început să citesc Micul Prinț, minunata carte a lui Antoine de Saint-Exupéry, dar în germană. Și nu știu de ce m-a apucat un dor nebun să o recitesc în românește. Dorul nu mă părăsește nici acum, niciodată, și mă însoțește către altundeva…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.