„Tanti Raţa” de Lică Barbu

120
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaAm tot căutat să nu mai scriu în povestirile mele despre tanti Raţa, vecina noastră pe care nu o puteam suferi, dar nu am reuşit. Scriu ce scriu în poveste despre una, despre alta şi toate duc la tanti Raţa. Despre ea aş fi putut scrie şi un roman.

Nu pot să o ocolesc şi pace! Exact atunci când pe stradă eram în toiul jocului, hop şi ea, ca să ne strice jocul. Când plecam la grădi’ cu Zburlita, zdrang!, poarta de la casa ei. Ne urmărea cu privirea până la colţ şi nu mă miram că iese la poartă. Zburlita striga tare la mine: „Licuţăă!”, de auzea până şi Dănilă Prepeleac din poveşti.

Nu era mişcare pe stradă pe care să nu o iscodească tanti Raţa. Ea le ştia pe toate, ea critica, ea dădea sfaturi, n-aveai loc nici să deschizi gura. Cred că am să-i schimb porecla din tanti Raţa în Doamna Ştietot. O să-mi mulţumească, doar o făceam savantă.

Tot ce mişca sau stătea fix pe strada noastră erau în vizorul ei. Nu era fir de iarbă sau gard, nu mai zic de căţei, purcei, pisici, porumbeii lui Burtă-n spate, până şi salcâmul de la poarta noastră care să nu fi tremurat la auzul glasului ei piţigăiat.

Dar cine era tanti Raţa?

Tanti Raţa, îi spuneam aşa pentru că avea o raţǎ plouată pe cap în loc de păr, era vecina noastră de vizavi şi avea un tupeu nemăsurat cu toţi vecinii. Se credea o doamnă şi nu accepta să o certe cineva spunând că ea era bolnavă şi nu avea voie să se enerveze. Bolnavă la cap, credeam atunci.

Chiar a întrebat-o o vecină ce boală are? Tanti Raţa i-a răspuns răspicat de parcă luase foc:

„Am boală pe cumnată-mea, ca să ştii. De unde are, fă, asta bani de şi-a făcut ditamai căsoiu’? Din vândut ciorapi în piaţă jos, pe o cutie de carton? Ai? Lasă că ştiu eu mai bine”.

Ştia pe naiba. Cumnată-sa, sora lu’ răposatu’, muncea cinstit la un siloz şi la câmp, şi cu ziua pe la gospodăriile oamenilor. Rar când se ducea în piaţa de vechituri, ca să vândă câte ceva ce mergea vândut. Soţul ei era zugrav şi avea mereu lucrări. Iote bre, de unde bani!

Tanti Raţa nu a muncit o secundă în viaţa ei. Muncea Mircică, răposatu’, pe vapor, căci era marinar de cursă lungă şi rar îl vedeai pe acasă, dar banii veneau.

S-a dus săracu’ cu tot cu vapor  într-un accident naval pe Dunăre, lăsând-o pe tanti Raţa singurică dar cu o pensie grasă.

Era singura de pe stradă care avea televizor şi plesneam de curiozitate să văd şi eu ce era în cutia aia cu imagini. Dar era şi singura care nu avea niciun animal în curtea ei, căci nu iubea animalele. Doar un căţel slab şi amărât pe care îl ţinea în lanţ pe post de paznic. Lătra anemic când trecea cineva pe stradă de parcă plângea, nu lătra.

Ce făcea tanti Raţa toată ziua, nu ştiu. Se dărâma gardul şi casa pe ea, dar neam să pună pe cineva să i le dreagă. Se plângea mereu că n-are bani şi e bolnavă, poate-şi făcea cineva milă să o ajute la reparaţiile casei.

Ei, avea bani. Îi ţinea la saltea. Pentru ce, nimeni nu ştia. Vorbea lumea.

Nu era treaba mea să stau să judec oamenii mari. Eu eram cu treburi prin curte, cu joaca, cu Zburlita şi prietenii. Nu mă interesa ce făcea tanti Raţa, dar zic şi eu ce spunea lumea. Chestii.

Până într-o zi…

De Ovidenii, mă trimite mama cu împărţeală la vecini. Îmi plăcea să fac asta şi mă bucuram că dăruiesc ceva. Pe lista celor pe care urma să le calc pragul cu împărţeală era şi tanti Raţa.

Gândindu-mă că am să văd televizorul ei, mă bucuram că merg cu pomană la ea.

Am strigat-o la poartă, dar nu mi-a răspuns imediat. Am bătut tare în poartă stârnind lătratul plângăcios al căţeluşului.

‒ Care eşti, mă?, mi-a răspuns tanti Raţa, lăpăind din papuci şi repezindu-se spre poartă.

‒ Io, bre!, Licuţă.

A deschis poarta încruntată şi supărată că o deranjam, dar când m-a văzut cu farfuria plină cu bunătăţuri s-a schimbat deodată la faţă. Numai zâmbet.

‒ Bogdaproste, Licuţă!, a spus ea cu milostenie în glas. Hai în casă să-ţi dau farfuria înapoi!

Atât aşteptam. Poate văd televizorul, îmi spuneam.

Tanti Raţa, iarnă-vară, locuia în fundul curţii într-o singură cameră. O cameră mică, cât să încapă un pat, o masă şi soba. Acolo gătea, acolo dormea. Un fel de cameră bună la toate.

Cu toate astea, când am intrat în camera ei, mirosea plăcut a măr crud. Camera strălucea a curăţenie. Pe pat era o cămaşă albă cu nişte ace-n ea, semn că tanti Raţa broda. Era o ie cu motive naţionale. Ciudat. Nu am văzut-o niciodată îmbrăcată cu vreo ie.

Televizorul era deschis. Am rămas ţintă cu ochii pe ecran. Era o emisiune pentru copii, ,,Căpitanul Val-Vârtej”. Eram fascinat de povestea de pe ecran şi nici nu am observat că tanti Raţa mi-a pregătit într-o farfurioară şerbet de caise. Nici nu am auzit-o, când m-a invitat. M-a luat de braţ şi m-a aşezat pe un scăunel la masă, apoi mi-a adus un pahar cu apă.

Nu-mi venea să cred cât de amabilă era cu mine. Nu era tanti Raţa pe care o ştiam.

Cu ochii la Val-Vârtej, luam şi câte o linguriţă de şerbet. Doamne, ce bun era!

Tanti Raţa şi-a reluat lucrul la brodat aşezându-se pe marginea patului, lăsându-mă să mă bucur de emisiunea captivantă de la televizor.

Când şi când, îmi roteam ochii prin casă. Nimic deosebit. Un tablou cu o poză în care Mircică zâmbea la mireasa de lângă el, tanti Raţa, un dulap ros de vreme, o carpetă de perete, probabil brodată de tanti Raţa, pe care scria „Mâncare bună am gătit, pentru soţul meu iubit”, şi o icoană completau camera unde trăia tanti Raţa. Ca la orice om.

Şi lumea de pe stradă de ce nu putea să o sufere? Hm! Aşa-s oamenii mari, gândeam.

În timp ce mă dulcegăream cu şerbet, observ o hârtie scrisă pe masă, care avea o cruce tipărită şi, buchisind literă cu literă, am înţeles ce scria.

Era o chitanţă de la biserică prin care tanti Raţa donase o sumă de bani. Şi mi-am dat seama de ce tanti Raţa se plângea mereu că nu avea bani. Pentru că-i dădea oamenilor săraci.

Dar nu ce v-am spus până acum m-a surprins cel mai mult la tanti Raţa.

Fără să vreau, mi-am ridicat privirea spre tavan şi undeva într-o crăpătură era lipit un boţ de mămăligă. Credeam că, în aiurerile ei, lipise mămăligă ca să nu plouă în casă.

‒ Acolo e locul unde-i dau de mâncare fetiţei mele, Aurica, mi-a spus tanti Raţa când m-a văzut că mă holbam la tavan.

Am rămas ca la fotograf. E dusă cu capul, îmi spuneam. Îmi era şi teamă să o mai întreb. Doar am dat din cap a aprobare şi am dat ca să plec.

‒ Aurica e o muscă şi e prietena mea. Toată ziua vorbesc cu ea. Să vezi ce frumos mă bâzâie!, a continuat tanti Raţa ca să mă lămurească. Termină-ţi şerbetul! Unde pleci?

Un zâmbet larg mi se deschidea în suflet, iar gândul îmi spunea că tanti Raţa era un copil. M-a înduioşat.

Ce? Eu nu-l am pe prietenul meu Paul, păianjenul din casă?

Am terminat şerbetul, am băut apa din pahar şi după ce i-am spus „Mulţumesc frumos! Sărut mâna pentru masă!”, am ieşit spre poartă.

Gândurile îmi zburau lin în minte, iar paşii mei pluteau pe fulgi de omăt. Începuse să ningă.

Atunci am descoperit că înţelegerea oamenilor este cel mai important lucru în viaţă. Să nu judecăm oamenii după aparenţe, fiecare are un pic de frumos în el. Să-i acceptăm aşa cum sunt.

Tanti Raţa, în singurătatea ei, iubea o fiinţă, o muscă. Şi ce? Era prietena ei.

Tanti Raţa nu mai e tanti Raţa. E tanti Zâna, vecina mea cea bună.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.