”Două comedii de Shakespeare la Teatrul Cameri din Tel Aviv” de Gheorghe Miletineanu

432
Imagine din spectacolul ”Cum vă place”, Teatrul Cameri din Tel Aviv Gheorghe Miletineanu leviathan
Imagine din spectacolul ”Cum vă place”, Teatrul Cameri din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanComedia Cum vă place” se crede că a fost scrisă de către Shakespeare în 1599; a apărut în 1623, în primul Folio. Sursa nemijlocită a fabulei comediei a fost scrierea lui Thomas Lodge, ”Rosalynde, Euphues Golden Legacie”, care, la rândul ei, se inspira dintr-o lucrare cu titlul Povestea lui Gamelin”; se mai bănuiesc încă două posibile surse de inspirație ale lui Shakespeare, dar în privința acestora nu există certitudine deplină. E una dintre cele mai populare creații shakespeariene, în pofida criticilor care, de-a lungul timpurilor, i-au contestat meritele. Comedia se întemeiază pe antiteza dintre viața de la curtea ducală – acolo domnesc constrângerile, falsitatea, intrigile și nedreptatea – și viața din codrul Ardenilor, a proscrișilor sau a celor care s-au exilat de la curte de bunăvoie, în codru domnește libertatea. Cum vă place” este, totodată, un genial eseu dramaturgic despre dragoste și despre deplina egalitate dintre sexe atunci când e vorba de iubire autentică. Și mai e și piesa în care apare Jaques Melancolicul, imaginat de Shakespeare, de nimeni altul înaintea lui, Jaques, cel care afirmă că ”lumea toată e o scenă”.

Ce se poate spune despre spectacolul Teatrului Cameri cu piesa Cum vă place”?

Cum va place

Înainte de orice, că el prezintă piesa în ”redacția” regizorului (Udi Ben Moshe). E notoriu că scrierile lui Shakespeare sunt lungi și stufoase, adecvate ritmurilor somnoroase ale Renașterii, așa că ele trebuie amenajate, ca să corespundă ritmurilor mileniului al treilea și mentalității unui public care se dă în vânt după scheciurile de la televiziune. Piesa a fost și scurtată drastic – montarea comunică auditoriului cu relativă acuretețe subiectul piesei, dar nu-și pierde timpul cu subțirimi psihologice, ca orice digest bine întocmit. Acțiunea a fost strămutată, bineînțeles, în zilele noastre – blugi, fuste scurte (costumele Oren Dar), o sumedenie de smartfoane, un selfie, tablete electronice. În palatul ducelui uzurpator trei băieți buni în costume negre sunt de gardă, purtând ochelari de soare și spionează toate dialogurile, gata să intervină în orice clipă, dacă aud ceva suspect.

Când intră în sală, publicul e întâmpinat de câteva coloane prismatice (decorul – Lily Ben Nachshon) pe care sunt proiectate (inconturnabilul, astăzi, video art – Yoav Cohen) dungi verticale ca niște tuburi fluorescente pe care culoarea se intensifică și scade întruna, plimbând-se întruna în sus și în jos. În palatul ducelui celui rău, pe coloane se proiectează cifre, semnificând, înțeleg eu, tehnicitatea obsesivă și aridă și arida obsesie a economicului în epoca noastră; în pădurea pe coloane se proiectează copaci și frunze care descind din coroanele lor (frunze descind periodic și din podul scenei, ”adevărate”).

Ce se poate spune despre actorii care apar în acest spectacol? Înainte de orice, că regizorul a încredințat aceluiași actor câte două roluri, justificându-se în caietul-program prin afirmația unui regizor, ghicesc, britanic, care a montat piesa, tot la Teatrul Cameri, în 1973, că așa se proceda și pe vremea lui Shakespeare. Nu sunt întru totul convins că într-adevăr așa stau lucrurile, dar, admițând că așa stau ele, înțeleg că e foarte ispititor pentru un actor să joace, de pildă, și rolul ducelui rău, și rolul ducelui bun (e un challenge profesional foarte tentant), dar dacă și binele și răul au aceeași înfățișare, mă întreb ce se transmite, ca idee, publicului. În spectacolul de la Cameri, Ohad Shachar, altminteri un actor admirabil, mi s-a părut la fel de exterior în ambele ipostaze. Practica teatrală din vremea lui Shakespeare nu poate constitui un criteriu în alcătuirea distribuțiilor moderne pentru piesele dramaturgului: dacă ar putea, ar trebui ca rolurile feminine să fie jucate de băieți – ceea ce Declan Donellan a îndrăznit, într-un minunat spectacol Cum vă place”, montat cu echipa lui, cu Cheek by Jowl.

Cum va place shakespeare

Căutând un mod de a exprima în montarea lui că în codrul Ardenilor, adică în sânul naturii, domnește libertatea, regizorul a imaginat niște apariții cu capete de cerbi și niște alte apariții, cu urechi lungi ca niște iepuri uriași – interpretează aceste apariții bărbați cu bustul despuiat și acoperit de tatuaje. Păstorița Audrey apare la un moment dat în tovărășia unor oi – cinci actori îmbrăcați în alb, cu căciuli rusești albe și cu veste împletite, tot albe, care interpretează turma și corul ei de behăituri.

Ce se întâmplă cu rolurile covârșitoare ale faimoasei comedii? Rosalind e Ola Shor-Selektar; joacă rolul cu o impresionantă siguranță profesională, inteligent și cu umor, ba chiar și cu un anumit farmec; toate intențiile eroinei sunt descifrate exact și sunt perfect citețe; ca Ganymed e băiețoasă exact cât trebuie, iar dacă uită să fie băiețoasă, Celia e acolo ca să-i aducă aminte și să n-o lase să iasă din rol; aș minți însă dacă aș spune că actrița izbutește să transmită toată încărcătura de emoție a personajului.

Udi Rothschild mi s-a părut foarte convingător ca Orlando, dar și el își declară emoțiile, într-un mod de altfel pe deplin plauzibil, însă fără să le trăiască de-adevăratelea.

Nadav Assulin e un Touchstone foarte elegant, scăpărător, cu o știință remarcabilă a zicerii sclipitorului text shakespearian. E foarte ”la obiect” în zicerile lui, și nițeluș sec. Nu l-a șters din memoria mea pe Jules Cazaban, care, într-un spectacol de demult, avea un farmec molipsitor. M-am întrebat, urmărind la Teatrul Cameri dialogul dintre Touchstone și păstorul Corin (Shlomi Avraham – excelent: firesc, simplu, cald și nostim), dacă bufonul într-adevăr detestă viața de la țară și preferă viața de la oraș sau dacă el afișează poza asta snobă numai ca să-și provoace interlocutorul la discuție. M-am întrebat și dacă acest Touchstone o iubește într-adevăr pe Audrey, sau vrea numai s-o prostească, din vanitate. (Lui Nadav Assulin trebuie că-i vine foate greu s-o iubească pe Audrey, care e Maya Landsman, de o stridență și de o vulgaritate greu de suportat.) 

Celia (Dana Meinrath) mi s-a părut cu totul fadă; afară de asta, mi-a fost greu să accept ideea regizorală a comentariilor ei mute, pantomimice, la duelurile verbale dintre Rosalind și Orlando. Asaf Solomon a făcut, în schimb, întru totul veridică transformarea lui Oliver dintr-un netrebnic într-un băiat de treabă.

Cât privește a patra pereche de îndrăgostiți din piesă: Yuval Segal nu mi s-a părut fericit distribuit ca Silvius, fiindcă nu iradiază nesfârșita candoare a personajului, dar am apreciat știința cu care își vorbește versurile; Phoebe (Neta Plotnik), într-o ținută olecuță prea provocatoare pentru o păstoriță, nu mi s-a părut a depăși în vreun fel clișeele cochetăriei rurale.

Pe Jaques Melancolicul l-a jucat, cu o prezență impunătoare și cu o impunătoare știință a zicerii versurilor, Shmuel Vilojny; nu mă încumet să apreciez dacă binecunoscutul actor era și pătruns până în adâncul sufletului de melancolie, de acea tristețe existențială prin care personajul și-a dobândit faima.

Numeroșii interpreți ai rolurilor mai mărunte s-au achitat cu devotament de misiunea lor – cântările în cor (muzica – Josef Bardanashvili) ale câtorva dintre aceste personaje erau minunate – și au încercat să-și caracterizeze cumva fiecare personajul lui; zbenguielile lor dansante mi-au plăcut mai puțin; nu toate rolurile episodice au fost jucate cu discreția cuvenită – transformarea lui Le Beau, în parte și a lui Amiens(Eran Mor în ambele roluri), în tipuri efeminate mi s-a părut, de pildă, absolut lipsită de noimă. Bătrânul Adam, credinciosul slujitor al lui Orlando (se pare că Adam e rolul pe care l-a jucat cândva Shakespeare însuși), e mișcător jucat de Ezra Dagan; de ce oare sugerează spectacolul că în codrul Ardenilor, unde nu sunt constrângeri ca la curtea ducelui uzurpator, Adam se apucă de fumat jointuri – asta n-am priceput.

As you like it Tel Aviv
Fotografii din spectacolul ”Cum vă place”

Am cugetat, întorcându-mă acasă de la spectacol, de ce acest Cum vă place” – elogiat de critici – nu m-a satisfăcut. Montarea e, cum se spune, solid întocmită, e, cum se spune, fățoasă; câteva roluri sunt remarcabil jucate; sunt nu puține momente frumoase, unele amuzante, altele emoționante. Și-atunci, ce am eu să-i reproșez? Nu mi-e ușor să-mi răspund mie însumi. Am să încerc, totuși, să aproximez un răspuns. Deși e jucat în ritmul susținut pe care îl cere mileniul nostru, sacrificând, bunăoară, elemente importante din expoziția piesei, spectacolul nu curge lin și nu crește de la scenă la scenă, ci înaintează cu un soi de hâcuri – între două episoade reușite e mereu câte unul lipsit de viață. Iar momentele de poezie, câte sunt, sunt obținute mai mult prin desfășurarea lor pe un fundal muzical duios decât prin joc actoricesc neto. Echipa de interpreți joacă vizibil cu plăcere, dar nu comunică acea stare poetică, fără de care ceva în spectacol nu funcționează, sau nu pe de-a-ntreagul; în multe scene înfruntările dintre eroi par o recapitulare declarativă de date care se înțeleg de la sine și sunt demult bine cunoscute, așa că se lasă ușor reproduse; de aceea povestea Rosalindei-Ganymed și a lui Orlando, de pildă, deși corect istorisită, e lipsită de freamăt.

Shakespeare a scris Mult  zgomot pentru nimic”, după toate probabilitățile, prin 1598–1599, deci cam tot în epoca în care a scris și Cum vă place”. Piesa a fost inclusă și ea în primul Folio. Ea povestește cum nițică bârfeală isteață poate să determine doi oameni să-și mărturisească unul altuia dragostea, deși, de când se țin minte, ei s-au tot tachinat reciproc și au jurat să rămână până la moarte celibatari (fiecare dintre ei e lăsat să audă că, de fapt, celălalt îl iubește), și tot bârfeala, dacă e susținută printr-o înscenare abilă, poate să determine un bărbat să-și respingă iubita în ziua nunții, riscând ca asta s-o ucidă, și asta pentru că ea a fost acuzată, calomnios, de infidelitate; un ofițer din garda civică și ajutorul acestuia, amândoi însărcinați cu paza liniștii publice, asigură, prin naivitatea și zelul cu care-și îndeplinesc datoria, un spor de haz întâmplărilor care se află în centrul acțiunii piesei – prin ei, de altfel, se ajunge la deznodământul fericit al comediei: totul e bine când se termină cu bine.

shakespeare mult zgomot pentru nimic

Una din liniile subiectului a fost împrumutată de către dramaturg dintr-o nuvelă de Matteo Bandello, care l-a inspirat și în alte dăți; un episod din Orlando furioso” al lui Ariosto putea și el să-i fi slujit lui Shakespeare ca sursă de inspirație; în poemul Regina Zânelor ”a lui Edmund Spenser se află o variantă a uneia din liniile subiectului comediei. Mult zgomot pentru nimic” ia în derâdere prejudecata (misogină) care interzice femeilor să fie inteligente și spirituale și cercetează (critic) și prejudecata privitoare la inconstanța femeilor, răsucind pe toate fețele motivul amăgirii și pe cel al amăgirii de sine.

Premiera spectacolului Cum vă place” a avut loc în ianuarie anul trecut; premiera spectacolului Mult zgomot pentru nimic” a avut loc în ianuarie anul acesta. Cum Mult zgomot…” a fost pus în scenă de același regizor, în echipă cu aceiași scenografi (decor și costume), doar autorul muzicii e altul (Boris Malkovski), îmi îngădui să presupun că teatrul a fost foarte mulțumit de spectacolul dintâi, așa că a încredințat o altă comedie shakespeariană aceluiași team de realizatori. Mult zgomot pentru nimic” e pusă în scenă după tipícul cunoscut din Cum vă place”: piesa a fost ”redactată”, scurtată și amenajată de către regizor, ca s-o adapteze mentalității israeliene de azi și gustului publicului israelian.

Ce se mai poate spune despre spectacolul Teatrului Cameri cu Mult zgomot pentru nimic”? Și montarea asta, ca și a comediei Cum vă place”, comunică auditoriului cu relativă grijă subiectul piesei și nu se irosește în finețuri psihologice.

Mult zgomot pentru nimic

Mai trebuie spus că acțiunea comediei este strămutată (în zilele noastre, se înțelege de la sine) undeva în America Latină. De ce? De-aia! Ca să permită muzicii să vehiculeze un ritm dogorâtor de sambă, iar actrițelor să-și fâlfâie fustele, indiferent de lungimea acestor fuste. Câteva antrenante numere dansante alcătuiesc zona estradistică a montării, un atu al succesului de casă.

Niște cactuși impunători încadrează scena; unul dintre ei e mobil – el servește drept ascunzătoare lui Benedick, care, pitit după cactus, se plimbă cu el încolo și încoace, prin scenă, ca să audă mai bine ce discută amicii lui despre el (și ca să înveselească spectatorii). Pe podeaua scenei și pe fundalul ei sunt pictate motive ornamentale care sugerează și ele cactuși. Un perete cu trei intrări înaintează spre public și se retrage periodic, pictat cu un peisaj în care cactușii din prim-plan se înscriu armonios. Una dintre uși se prăbușește pe podea la o intrare intempestivă a lui Benedick. Peretele e prevăzut în dreapta și stânga cu niște scări metalice; acestea îi îngăduie lui Benedick să se cocoațe la etaj atunci când e surescitat. Ghirlande de flori de hârtie și ghirlande cu beculețe sunt agățate peste tot, desăvârșind atmosfera de carnaval; Benedick se împodobește la un moment dat cu bucăți din aceste ghirlande, ceea ce e menit să dovedească intrarea lui în transă amoroasă. Ploi de petale din hârtie se revarsă ca niște confetti de deasupra peretului umblăreț, peste cei care stau în fața lui; asta semnifică tulburarea erotică a Beatricei.

Much ado about nothing tel aviv

Ce se poate spune despre actorii care apar în acest spectacol? Cei patru eroi ostași din piesă apar la începutul spectacolului călărind – du-du-dum, du-du-dum – pe niște bețe prevăzute cu capete de armăsari. Don Pedro, prietenul lui Benedick și al lui Claudio, pentru care Shakespeare a scris un rol menit mai mult să pună în valoare partiturile protagoniștilor decât să se constituie într-un caracter complex, e jucat sobru, cu demnitate profesională și adevăr, și cu căldură (Oded Leopold). Claudio (Avishay Meridor) schițează, să spunem, corect, dar nu mai mult decât atât, diferitele ipostaze ale personajului, fără să fie de-adevăratelea nici îndrăgostit cu înflăcărare, nici profund răscolit de necredința iubitei, nici îndurerat când află că ea a murit, nici copleșit de remușcări atunci când își dă seama că ea a murit nevinovată, din vina lui. Interpretul lui Don John (Dudu Niv), ”the villain”, ”răul” din poveste, și-a fabricat un glas răgușit și strident și îl joacă pe ticălos ca și cum i-ar atârna de gât o pancartă pe care scrie ”Să știe toți, sunt un nemernic”.

Leonato, tatăl lui Hero și unchiul lui Beatrice, gazda ostașilor, e jucat cu măsură (Ohad Shachar), dar fără prea multă emoție.

Anat Waxman o interpretează pe Beatrice cu aplomb profesional, dar n-aș spune despre personajul ei – așa cum spune Shakespeare – că ”s-a născut sub o stea care dansa”; evoluția actriței în spectacol e mult prea terre à terre, mult prea terestră ca să justifice această superbă imagine. Pentru eroina ei, regizorul a avut o idee originală: după ce s-a asigurat că Benedick o iubește, fetei încep să i se taie picioarele în preajma lui, nu metaforic, ci literalmente, și nu o dată. Yuval Segal îi e un partener plauzibil, dar fără farmecul pe care, după mine, îl cere rolul; îl avea primul Benedick pe care l-am văzut în adolescență și pe care nu l-am uitat, Florin Vasiliu; îl avea extraordinarul Simon Russell Beale într-un minunat spectacol de la Teatrul Național din Londra (un spectacol de care am dat cândva seamă); îl are, în film, Kenneth Branagh. Regizorul a găsit cu cale ca personajul, ascultând din ascunzișul lui ce se povestește despre dragostea pe care i-o poartă Beatrice, să-și dea jos pantalonii și să apară în izmene, postură în care îl găsește, de altfel, și Beatrice, câteva clipe mai târziu, fără să se arate stupefiată.

Hero (Neta Plotnik) e fadă și ștearsă, Margaret (Maya Landsman) – ordinară, Ursula (Osnat Ben Yehuda) – nicicum.

Câțiva alți actori întregesc distribuția conștiincios și discret.

Meouma Raba Al Lo Davar-S1-0011R
Fotografii din spectacolul ”Mult zgomot pentru nimic”

Păzitorii ordinii publice întruchipează în spectacol, cu multă pricepere și mult meșteșug, patru cazuri de cretinism congenital și incurabil. Shakespeare a întins o cursă primejdioasă, teribilă, regizorilor comediei lui și actorilor care joacă aceste personaje. Da, Dogberry (Motti Katz) e infatuat, e neinstruit și face pe grozavul cu vorbe și expresii pe radical, pretențioase, pe care le folosește anapoda (unde am mai întâlnit noi, recent de tot, un asemenea caz?), și e și foarte vanitos, dar e funciarmente cinstit și se dă de ceasul morții ca să-și îndeplinească datoria civică; dacă nu e jucat cu deplină ingenuitate – cu acea ingenuitate despre care scriam deunăzi că e foarte dificil de reușit în creația artistică – el devine o caricatură penibilă înecată într-o bufonadă penibilă. Reacția de ilaritate a publicului la jocurile grosiere ale actorului provine din faptul că publicul descoperă cu plăcere că e mai deștept și mai cultivat decât personajul și ghicește neîntârziat ce confuzie a făcut Dogberry vrând să se exprime în limbaj ales; reacția asta induce în eroare – ea e numai expresia vanității publicului și nu o reacție la calitatea jocului actoricesc; după mine, spectatorii ar trebui să râdă amuzați binevoitor de ”perlele” din vorbirea lui Dogberry și nu să-l privească de sus, cu dispreț. Pentru rolul ăsta e nevoie de un Charlot care, așa stângaci și caraghios cum e, și mereu în contratimp, e cu atâta candoare demn și dornic să fie respectat, încât nu poți să nu-l iubești, chiar și atunci când o face boacănă, și asta i se întâmplă mereu.

Nu trec sub tăcere câteva clipe de adevăr poetic, de tăcere înfiorată, în finalul spectacolului, când Hero apare, ca revenită de pe lumea cealaltă și e însoțită de alte câteva mirese cu văl alb; dar nu pot trece sub tăcere nici multele vulgarități, nici jocul actoricesc gros și apăsat, nici gagurile inventate cu umor de cazarmă care, toate la un loc, mânjesc montarea.

Cum a scris Marin Sorescu:

”Shakespeare a creat lumea în șapte zile. […]

În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru-și umpluseră pământul cu afișe,
Și Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă și el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puțin.”

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.