Arșița insuportabilă din săptămânile trecute m-a izgonit din casă și m-a proiectat drept pe malul mării. Aveam speranța că valurile tumultuoasei mări vor stârni briza binefăcătoare care avea să mă răcorească, să-mi fluture pletele cărunte și să-mi mângâie fața precum un evantai uriaș și invizibil. Însă atunci când am pășit desculță pe nisipul fierbinte, am avut senzația că sunt în deșertul Sahara, căci am simțit un foc teribil pe tălpile-mi înroșite instant. Am grăbit pasul spre apa caldă și ea, numai bună de înot sub soarele arzător. Apoi, cu apele curgându-mi pe trupul odată zvelt, m-am încălțat rapid și am zbughit-o pe una dintre terasele de pe faleză la umbra unui tei secular. Stăteam, așa, la o masă împodobită cu o vază cu flori multicolore într-o dulce moleșeală, în așteptarea răcoritoarei comandate. Plimbându-mi privirile spre aleea cu copaci și verdeață, am observat doi duzi pitici cu câteva fructe roz rătăcite în vârf. O, da, acele fructe magice care ne-au fermecat copilăria! Ca o poveste. Și chiar m-am teleportat în acea vreme a inocenței, rulându-mi în minte dulci episoade din verile în care zburdam desculță pe uliță sau mă cățăram în toți pomii fără vreo teamă. Îmi plăcea acolo, sus, căci puteam avea o imagine completă și clară a ceea ce se întâmpla în împrejurimi. Și eram o bună observatoare, asimilam din zbor orice gest sau zgomot, indiferent de intensitate, și seara, în orele de liniște, meditam asupra celor întâmplate peste zi. Așa se face că, privind duzii cu coroana rotundă și ramurile atârnându-le ca niște sălcii la gura unei ape, m-am văzut cu ochii minții cățărată încă din zorii zilei în dudul din curtea casei părintești. Era un dud înalt, cu fructe mari și negre. Dudul negru sau karadut, pe turcește, se înălța maiestuos aproape cât casa, având ramuri dese și destul de groase la bază, astfel încât să-mi ofere siguranță. Ba chiar stăteam comod și culegeam din rodul bogat într-o cană sau cel puțin aveam intenția de a le aduna în recipientul care mă cam încurca. Pofta și foamea matinală erau atât de mari, încât îmi umpleam pumnișorul cu fructele dulci, pe care le savuram cu zeama curgându-mi pe bărbie și pe rochița curată, abia îmbrăcată, pătând-o ca o pânză pentru pictură. Mai erau și muștele, flămânde și ele, care mă pișcau de obrăjorii mânjiți și ei de fructele buclucașe. Doar ochii mai păreau neatinși de penelul negru-violet. După micul dejun copios, cu stomacul plin și trei dude în cană, coboram victorioasă din dud. Îmi este vie și acum expresia de uimire a măicuței, atunci când îi întindeam cana cu trei dude! Oricât încerca, nu reușea să-și ascundă surâsul. Îi aminteam, probabil, de copilăria ei uitată prin vremuri. Mă lua apoi deoparte să-mi spună povestea dudului, în fapt, o legendă a doi îndrăgostiți din mitul babilonian, care se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Această poveste era puțin cunoscută la vremea ei, apoi uitată cu desăvârșire. Mi-am zis că e bine s-o aduc în actualitate, s-o fac cunoscută și generațiilor mai tinere.
Probabil, nu întâmplător mi-a revenit în memorie acest moment al vieții mele. Povestea poartă ca titlu numele celor doi legendari îndrăgostiți, Pyramus și Thisbe, de origine asiatică, și se găsește pentru prima dată în Metamorfozele, Cartea a IV-a, ale lui Ovidiu. Vă ofer un rezumat al poveștii, în speranța că voi reuși să vă introduc în atmosfera vieții oamenilor de odinioară.
Odată, demult tare, toate dudele erau albe. Doi tineri, Thisbe, cea mai fermecătoare dintre fetele pe care le-a avut Orientul și Pyramus, cel mai chipeș dintre tineri, trăiau în Babilon, mândrul oraș despre care se spune că Semiramis l-ar fi înconjurat cu ziduri de lut ars (cărămidă). Semiramis, regină a Babilonului, a unit sub acelaşi sceptru Midia, Persia, Armenia şi Arabia. Cei doi tineri locuiau în două case lipite între ele, vecinătate care le-a dat prilejul să se cunoască și să se înfiripe primele semne ale dragostei celor doi. Cu timpul, iubirea lor a crescut şi s-ar fi unit legitim prin făcliile de nuntă, dacă nu s-ar fi împotrivit părinţii. Familiile lor nu voiau ca ei să se unească, deoarece credeau că nu erau potriviți unul pentru celălalt. Însă tinerii ardeau, cu sufletele deopotrivă cucerite de dragoste. Exista o mică crăpătură rămasă de la începuturi, de când se construise zidul comun între cele două case ale lor, de care nu știa nimeni. Ei se întâlneau acolo în secret și-și șopteau cuvinte dulci, lipiți de zid, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte a zidului și-și simțeau unul altuia suflarea gurii. După lungi plânsete şi tânguiri, ei s-au hotărât să încerce în liniştea nopţii să-i înşele pe păzitori, să se strecoare pe uşă şi să părăsească oraşul. Şi, ca să nu se rătăcească, se înţeleg să se întâlnească la mormântul lui Ninus, regele Babilonului, soţul Semiramidei şi să se ascundă sub umbra copacului. Era acolo, lângă un izvor rece, un dud înalt, care făcea foarte multe dude albe. Ei găsesc planul minunat.
Thisbe, acoperită cu un văl subțire, ajunge la mormânt înaintea lui Pyramus și se așază sub arbore în așteptarea lui. Între timp, apare o leoaică cu gura plină de sânge de la sfâșierea unor boi și vine la izvorul aflat în vecinătate să-și astâmpere setea. Babiloniana Thisbe a văzut-o de departe în razele lunii şi a fugit, cât au ţinut-o picioarele, într-o peşteră întunecoasă. Pe când fugea, vălul îi alunecă pe spate şi-i scăpă. După ce fiara şi-a astâmpărat setea, pe când se întorcea în pădure, a găsit din întâmplare vălul pe care l-a sfâşiat cu gura plină de sânge. Venind ceva mai târziu, Pyramus a văzut urmele fiarei bine întipărite în adâncul pulberii şi, găsind și vălul plin de sânge, a înțeles că s-a întâmplat inevitabilul cu iubita sa. A ridicat vălul Thisbei şi s-a dus sub arborele unde deciseseră să se întâlnească. După ce a umplut vălul de lacrimi şi de sărutări, crezând că iubita lui a fost sfâșiată de leoaică, şi-a înfipt sabia în piept. Zăcând întins pe pământ, sângele i-a ţâşnit cu putere în sus, ca dintr-o ţeavă când se sparge. Stropite de sânge, fructele arborelui şi-au schimbat culoarea în negru, iar rădăcinile pătate de sânge au dat culoarea de purpură dudelor care atârnă pe ramuri. Ca să nu-l facă pe iubitul ei să aştepte, Thisbe se întoarce la locul de întâlnire. Când a văzut locul şi pomul pe care-l cunoştea, dar care acum era schimbat, a rămas nedumerită; culoarea poamelor a pus-o în încurcătură. Pe când stătea la îndoială dacă acela este pomul sau nu, vede trupul iubitului ei mişcând încă pe pământul roşu de sânge. Înfiorată, asemenea mării care tremură când o adiere îi încreţeşte suprafaţa, îmbrățișează trupul iubitului, plânge amestecându-și lacrimile cu sânge, și sărutându-l strigă: „Pyrame, ce nenorocire mi te-a răpit? Pyrame, răspunde! Ascultă, iubitule, te cheamă Thisbe a ta. Ridică-ţi chipul care zace la pământ!” La numele Thisbe, Pyramus ridică ochii deja îngreunaţi de moarte şi, după ce o vede, îi închide iar. Ea şi-a recunoscut vălul şi a văzut teaca sabiei goală. „Mâna ta şi iubirea te-au pierdut, nefericitule – a zis ea. Şi eu am mână vitează pentru aceasta şi iubirea îmi va da puteri să-mi iau viaţa. Te voi urma în mormânt şi voi fi numită nenorocită pricină şi însoţitoare a morţii tale. Tu, care numai prin moarte puteai fi despărţit de mine, vai, nici prin moarte nu vei fi despărţit. Totuşi această rugăminte v-o fac din partea amândurora, o, nenorociţi părinţi: să îngăduiţi să fie puse în acelaşi mormânt corpurile noastre, pe care le-a unit iubirea până în ultima clipă. Iar tu, arbore, care acum acoperi cu ramurile tale nefericitul corp al unuia singur, în curând le vei acoperi pe ale amândurora. Ca semne ale morţii noastre să ai întotdeauna mlădiţe şi roade potrivite pentru durere, ca amintiri ale unui îndoit sacrificiu de sânge. Astfel a vorbit şi s-a prăbuşit peste sabia pe care o potrivise cu vârful în piept, sabia care încă era caldă de sângele lui Pyramus. Rugăciunile ei i-au înduioşat şi pe părinţi şi pe zei. Fructele arborelui, când se coc sunt negre. Şi cenuşa îndrăgostiţilor odihneşte în aceeaşi urnă.” (Ovidiu – Metamorfoze, 1959, pp. 93–94)
Fructele și frunzele de dud negru au rămas martorele eterne ale dragostei lor.
„Versiunea lui Ovidiu este cea mai veche relatare care a supraviețuit, dar este probabil ca povestea să provină din mituri mai vechi din Cilicia (1). Povestea a fost adaptată în diverse forme, inspirând opere precum Romeo și Julieta și Visul unei nopți de vară de Shakespeare, precum și adaptări moderne în literatură, opere de artă și cultura populară. Povestea este descrisă în opere de artă, de la mozaicuri romane antice la picturi renascentiste.” (Wikipedia engleză).
Mangalia, 29 august 2025
(1) Cilicia este o regiune antică din sudul Anatoliei, în Asia de Vest, care se extinde spre interior de la coastele de nord-est ale Mării Mediterane. Cilicia se învecinează cu Pamfilia la vest, cu Licaonia și Cappadocia la nord, cu Commagene la nord-est, cu Siria la est și cu Marea Mediterană la sud. Cilicia are o populație de peste șase milioane, concentrată în mare parte în câmpia Ciliciei (Çukurova/Ciucurova de azi în Turcia). Regiunea include provinciile Mersin, Adana, Osmaniye și Hatay. Numele Ciliciei (în greacă, Κιλικία; în turcă, Kilikya) a fost derivat din Ḫilakku, folosit de Imperiul Neo-Asirian pentru a desemna partea de vest a ceea ce avea să devină Cilicia. (Wikipedia engleză)
Surse:
Ovidiu, Metamorfoze, Traducere, studiu introductiv și note de David Popescu, Editura Științifică, București, 1959, pp. 91–94 / Publii Ovidii Nasonis, Metamorphoseon Libri.
Vezi: Urfet Şachir, Tradiţii, datini şi obiceiuri turceşti /Ürfet Şakir, Türk Geleneği, Göreneği ve Âdetler, ediție bilingvă română-turcă/İki Dilli Romence-Türkçe Baskı, în traducerea autoarei, București, Editura Leviathan, 2024, click aici.
Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir
Poezii, traduceri și articole de Urfet Șachir în revista „Leviathan”, click aici.
