”După treizeci de ani…” de Mariana Ciolan

103
Claudia Ieremia și Ion Rizea în spectacolul ”Sunt o babă comunistă”. Sursa foto: Teatrul Național din Timișoara
Claudia Ieremia și Ion Rizea în spectacolul ”Sunt o babă comunistă”. Sursa foto: Teatrul Național din Timișoara

cronica de teatru logo leviathanPlasată sub semnul celebrării celor trei decenii care au trecut din acel decembrie 1989, curajos, sângeros și care naște încă atâtea semne de întrebare, ultima ediție a Festivalului European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), organizat și patronat de Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Timișoara (3 – 11 noiembrie 2019) a avut ca substrat tematic al selecției, declarat de teatrologul Oana Borș, nevoia deslușirii adevărului de non-adevăr, a valorii de non-valoare. În acest context, care a cuprins cincisprezece spectacole pe texte originale românești și alte patru cu piese din dramaturgia universală de ieri și de azi, premiera inaugurală a teatrului-gazdă cu Sunt o babă comunistă este cât se poate de semnificativă și pentru țelurile amplei reuniuni teatrale de anul acesta și pentru felul în care instituția dovedește de ani buni, prin producțiile realizate, că este programatic deschisă la provocările felurite pe care ni le pune în față timpul nostru. ”Societatea noastră se află într-un moment nodal. Istoria și șabloanele ei nu mai pot servi drept scuză pentru eșecurile individuale sau pentru modelele duplicitare multiplicate”, notează în caietul-program al festivalului Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara.

Spectacolul cu Sunt o babă comunistă este bazat pe dramatizarea lui Călin Ciobotari după romanul omonim scris de Dan Lungu în 2007, devenit foarte cunoscut după succesul ecranizării lui de către Stere Gulea. Regia artistică este datorată Antonellei Cornici, într-o nouă colaborare, iată, pentru scenă cu acest critic de teatru, profesor și autor dramatic. Acum, într-un proces creativ care, după mărturisirile publice ale domniilor lor, a cunoscut mai multe etape și opțiuni, în cele din urmă echipa ”moldovenească” reușind să-i împlinească o cristalizare, o cizelare pe scenă, la Timișoara, în mijlocul unui colectiv de actori a căror bucurie este evidentă în dăruirea și în jocul energic, dătător de benefic dinamism spectacolului. ”Primum movens” a fost, ca și la autorul romanului, constatarea, urmată de o suită interogativă, desigur, că există oameni care pot să fie nostalgici după regimul totalitar ceaușist. Ce a urmat ține de încercarea de a desluși în această atitudine substratul social, politic, moral, psihologic etc. Numai că cele două demersuri au un decalaj semnificativ de timp. Dacă în roman, așa cum ne spunea autorul lui, personajul central, Emilia Apostoaie, a avut un model real (dintr-o anchetă sociologică autentică din anii 1990) și datele ei biologice justifică titlul, ”baba comunistă” de pe scena timișoreană nu este deloc o bătrână, ci o femeie încă seducătoare, mereu afișând un surâs senin și împăcat, cochetă în rochia ei retro… Ceea ce capătă într-un fel conotație simbolică. ”Personal, subliniază regizoarea, mi se pare că există destui oameni tineri care gândesc ca niște babe comuniste. Am cunoscut tineri care nu au trăit acea perioadă, nici nu erau născuți atunci, și, totuși, unii… regretă comunismul. E absurd!”

Spectacolul este construit ca un show de televiziune, cu o moderatoare hotărâtă în a-și spori cu orice preț popularitatea (Roberta Popa Ionescu), țipător costumată și stridentă comportamental, unde invitat special este Emilia Apostoaie, nostalgica după comunism, în mod implacabil dispusă să vadă doar partea micilor avantaje pe care i le-au adus viața și tinerețea ei într-un noian de mizerii pe care, însă, le alungă, le neagă cu fermitate, închisă în bula ei de automulțumire. Un show dinamizat după toate ”regulile genului” care ne invadează azi casele pe multiple canale de către un ”povestitor de bancuri” din epoca de aur (Călin Stanciu jr.) și de „baletul emisiunii” (coregrafia: Victoria Bucun). Spațiul de joc (scenograf: Inocențiu Ieremia) are o parte centrală (studioul tv), ”încadrată” de panouri supradimensionate unde proiecțiile video (realizator Andrei Cozlac) aduc în prim-plan figurile protagoniștilor, focusate din când în când, precum și imagini edificatoare pentru ”epoca de aur”, pe de o parte, iar pe de alta, de un spațiu unde își face treaba, aproape în permanentă dispută cu vedeta de la microfon și întregul personal tehnic, regizorul de platou (Matei Chioariu) împreună cu doi cameramani dispuși și ei la remarci acide (Alecu Reus și Cristian Szekeres). Ultimii sunt plasați chiar în fața spectatorilor, folosiți la rândul lor drept public producător de aplauze pe timpul emisiunii tv, ”aplaudacii” de astăzi, la indicațiile insistente, imperative, venite nu ca odinioară ”pe linie de partid”, ci de la regizorului de platou nu o dată excedat de tensiunile care se ivesc necontenit. Din start, în raport cu romanul, demersul scenic fixează miza în altă parte și accentul cade cumva pe un ochean întors sau unul cu două capete, care să ne facă să ne privim în același orizont trecutul și prezentul.

Pe parcursul emisiunii vor apărea invitații-surpriză, adică personajele cărții, devenită prin ele un soi de personaj-pretext în acest spectacol, unde la un moment dat îl vedem și îl auzim într-o proiecție video chiar pe scriitorul Dan Lungu. Ele sunt purtătoarele unei grele încărcături de trăiri din acel timp nu demult trecut, precum doamna Rozalia (Ana Maria Cojocaru) care a ”beneficiat” din plin de toate neajunsurile vremii când ni se spunea că suntem ”spre comunism în zbor” sau încarnează efectele etapelor care au urmat căderii regimului comunist, așa cum sunt Securistul convertit la călugărie (Doru Iosif) sau fiica Emiliei, Alice (Iuliana Crăescu), plecată din țară și care a poposit în emisiune alături de soțul ei, cetățean canadian (Romeo Ioan). Dar show-ul de televiziune nu are de fel ca miză adevărul despre trecutul recent. Aici unde, cum am spus, spectatorii sunt părtași, invitații emisiunii devin niște exponate de vitrină ale căror drame capătă sub foița aurie a veseliei văluri de ridicol, de grotesc, se transformă în cobaii exotici, curioși ai unui ”experiment” învăluit de nebunia zgomotoasă. La televizor, drama reală nu mai există, nu se mai percepe, nu interesează. Memoria a devenit spectacol aducător de profit postului (ca rating) și realizatorilor (ca faimă): ”Acolo, acolo, la camera aia, doamnă Emilia, să vărsați toate lacrimile, câte lacrimi vreți…”. Fără încrâncenare, dimpotrivă, cu umor (iradiant de multe ori), cu fină ironie, cu imagini de un grotesc tulburător și adânc substat amar alteori, spectacolul Teatrului Național din Timișoara dezvăluie în acest joc de oglinzi al evocării trecutului față cu un prezent unde încă ”mințiți poporul cu televizorul”, felul cum istoriile personale, depozitare ale acestei memorii colective, pot să devină materia unei emoții de bâlci și monedă pentru interese mercantile.

În afară de câteva apăsări poate prea mult pe accelerația efectelor, în cazul unor interpreți, întreaga trupă de actori face aici o nouă dovadă a indiscutabilului ei profesionalism și oferă într-un spectacol de o excepțională vivacitate, cu un ritm energizant, încă o probă de abnegație la cote ridicate. Magma acestui demers scenic punctat și de un sound design expresiv (Sebastian Hamburger), miezul lui suculent, de puternică factură comică de mare calitate, este alimentat din plin de jocul Claudiei Ieremia, interpreta Emiliei Apostoaie, dozat și nuanțat cu rafinată inteligență pe o subtilă arie de ambiguitate susținută de inflexiuni vocale și măști grăitoare, de la serenitate la o îndârjire olimpiană în apărarea trecutului personal, și de jocul lui Ion Rizea, care și-a alcătuit personajul, Țucu, soțul Emiliei, din mici gesturi, din valorificarea judicioasă a fiecărui element vestimentar, a fiecărei replici, cu o desăvârșită artă a conciziei, în țesătură de filigran în contrapunct foarte productiv cu exuberanța ”babei comuniste”, cu paseismul ei incurabil. Sunt savuroase contrazicerile, acolo în fața camerei, certurile celor două personaje, ce dau seama de manierele total opuse de a filtra impulsurile memoriei. De-a dreptul remarcabilă, antologică poate, mi s-a părut scena dansului celor doi pe un cunoscut șlagăr de odinioară. Un cuplu de actori care după atâtea și atâtea tandemuri scenice minunate reușesc, iată, să ne strecoare în suflet noi și inedite picături magice de surpriză și emoție.

Prin aducerea atât de originală la rampă a cărții Sunt o babă comunistă, spectacolul ne face să fim poate mai atenți la subtilitatea cu care temele istorice sunt transformate/exploatate în funcție de cerințele prezentului. Căci dacă este vorba aici despre nostalgia după comunism, ea este privită printr-o fereastră larg deschisă spre răul nostru cel de toate zilele, care este încă legat ”ombilical” de un trecut din care se hrănește și pe care, da, unii pot să creadă că îl regretă. Finalul spectacolului, într-un soi de epilog, ne aruncă într-un registru de obicei potrivit altui gen teatral, prin defilarea pe uriașele ecrane a unei liste de abuzuri, orori, prigoniri din epoca ceaușistă. Datele statistice prezentate îmi par a face cumva corp străin în acest spectacol articulat departe de un atare demers documentar. Nu știu dacă era formula cea mai potrivită pentru a sublinia un mesaj deja osmotic în întreaga structurare anterioară. Căci, desigur, spectacolul duce cu gândul la un încă neconsumat proces al comunismului și la urmările nefaste izvorâte din lipsa de analiză a mistificărilor din epoca ceaușistă. Ca pertinent semnal de alarmă împlinit cu ”armele” artei, cu viză foarte precisă pentru prezentul care perpetuează și oferă câmp de dezvoltare altor mistificări, altor ciume ce pot să apară din bubele și rănile trecutului netratate.

Următoarele reprezentații cu acest spectacol vor avea loc pe 24 noiembrie, 4 și 5 decembrie 2019 în Sala 2 a Teatrului Național din Timișoara.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.