Emil Cioran

62
Emil Cioran, portret de Adina Romanescu, 12 iunie 2020. Inedit
Emil Cioran, portret de Adina Romanescu, 12 iunie 2020. Inedit

fila de calendar rubrica leviathan.roEmil Cioran (8 aprilie 1911, Rășinari–20 iunie 1995, Paris), filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”. Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

Opera în limba franceză:

Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949; Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952; La Tentation d’exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956; Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960; La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964; Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969; De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973; Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, „Les essais” („Eseurile”), 1979; Exercices d’admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986; Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986; Le Livre des leurres (Cartea amăgirilor), 1936, trad. Grazyna Klewek, Thomas Bazin, Paris, Gallimard, 1992; Bréviaire des vaincus (Breviarul învinșilor), 1940–1944, trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 1993; L’âge d’or (Vârsta de aur), Châteauroux, 1995 (eseu din Histoire et utopie); Anthologie du Portrait. De Saint-Simon à Tocqueville (Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville), Paris, Gallimard, 1996; Cahiers (Caiete), 1957–1972, cu o prefață de Simone Boué, Paris, Gallimard, 1997; Solitude et destin (Singurătate și destin), trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 2004 (culegere cuprinzând articolele publicate în presa românească între 1931 și 1943); Des Larmes et des Saints (Lacrimi și sfinți), 1937, traducere din limba română și prefață de Sanda Stolojan, Paris, L’Herne, 1986; Sur les cimes du désespoir (Pe culmile disperării), 1933, trad. André Vornic, Christiane Frémont, Paris, L’Herne, 1990; Cahier de Talamanca (Caietul de la Talamanca), 1966, Paris, Mercure de France, 2000; Ébauches de vertige, (Schițe de vertij), Paris, Gallimard, 2004 (extras din Écartèlement); Le Crépuscule des pensées (Amurgul gândurilor), 1940, trad. Mirella Patureau-Nedelco, Paris, L’Herne, 1991; Valéry face à ses idoles (Valéry față în față cu idolii săi), Paris, L’Herne, 2007 (reluat din Exercices d’admiration); Essai sur la pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre (Eseu asupra gândirii reacționare, apropo de Joseph de Maistre), text introductiv de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, Ed. Fata Morgana, 1977 (reluare a prefeței la antologia de texte despre Joseph de Maistre, alese de Cioran, apărută la Monaco, la Éd. du Rocher, în 1957); Vacillations (Clătinări), 1970, illustrații de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, 1998; Sissi ou la vulnérabilité (Sissi sau despre vulnerabilitate), în Jean CLAIR (dir.), Vienne 1880–1938. L’Apocalypse joyeuse, Paris, éd. du Centre Pompidou, 1986 (retipărire); L’Élan vers le pire (Elanul către mai rău), fotografii de Irmeli Jung, Paris, Gallimard, 1988; Œuvres (Opere complete), Éd. Yves Peyré, Paris, Gallimard, 1997, 1999, 2001, 2003.

Citate

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? (Amurgul gândurilor)

Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior. (Pe culmile disperării)

În materie de nervozitate doar Hitler m-a depăşit.

Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare… (Razne)

Când toate gândurile s-au înecat în sânge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii…

În cele din urmă Diavolul va scuipa totuşi peste cenuşa noastră, cu toate că-n lume există atâtea flori şi dincolo de ea atâţi Dumnezei. (Razne)

Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire. (Amurgul gândurilor)

Din moment ce nu putem fi fericiţi, de ce să nu căutăm să ne facem nefericirea creatoare, dinamică şi productivă?

Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din urmă.

Isprăvile cele mai odioase ce i se pun în cârcă demonului ne apar, în efectele lor, mai puţin dăunătoare decât sunt temele sceptice când încetează a mai fi un joc şi devin o obsesie. A distruge înseamnă a acţiona, a crea în răspăr, adică într-un mod cu totul special, a-ţi manifesta solidaritatea cu ceea ce este. Ca agent al nefiinţei, Răul se inserează în economia nefiinţei, este deci necesar, îndeplineşte o funcţie importantă, chiar vitală. (Căderea în timp)

Spiritul descoperă Identitatea; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este unul şi acelaşi principiu de invariabilitate, diferit exprimat sub cele trei forme ale căscatului universal. Acelaşi spirit descoperă Contradicţia; acelaşi suflet, Delirul; acelaşi trup, Frenezia, şi asta pentru a zămisli noi irealităţi, pentru a se sustrage unui univers prea asemănător.

O lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet.

Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică.

Să te restrângi la minim, iată deviza mea. (Caiete)

Prin orice poţi cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. (Pe culmile disperării)

Pe oameni nu-i cunoaştem decât pentru a rămâne mai singuri cu Dumnezeu.

Sunt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet. (Cartea amăgirilor)

Atâta vreme cât rămânem înlăuntrul timpului, avem semeni cu care intrăm în rivalitate; de îndată ce nu mai suntem acolo, tot ce fac şi tot ce pot crede despre noi ne lasă indiferenţi, pentru că suntem atât de desprinşi de ei şi de noi înşine, încât a produce o operă sau a ne gândi numai la asta ne pare zadarnic sau bizar. (Căderea în timp)

Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii. (Pe culmile disperării)

De ce nu m-aş compara cu cei mai de seamă dintre sfinţi? Oare n-am cheltuit, spre a-mi ocroti şi păstra contradicţiile, tot atâta nebunie câtă au cheltuit ei spre a le birui pe ale lor?

Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviţi cât de riguroasă e, în schimb, logica fierei… (Silogismele amărăciunii)

A gândi – adică a-ţi lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea şi simţirea s-ar înăbuşi. (Îndreptar pătimaș)

Omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală. (Pe culmile disperării)

Critica este o prejudecată: trebuie să citim nu ca să-i înţelegem pe alţii, ci ca să ne înţelegem pe noi înşine.

Omul e singura fiinţă care s-a dezmorţit din beţia timpului şi toată străduinţa lui este să reintre în el, să redevină timp.

Toată viaţa am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniştesc; dacă dimineaţa, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua.

Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul transfigurează melancolia. (Cartea amăgirilor)

Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. (Lacrimi și sfinți)

Timpul îmi e inaccesibil. Neputând să-i urmez cadenţa, mă agăţ de el sau îl contemplu; dar nu mă aflu niciodată în el; nu este elementul meu. Neputinţa mea de a apuca un pic din timpul la care are acces tot omul e zadarnică! (Silogismele amărăciunii).

Exercițiu de admirație, fragmente dintr-un documentar despre Petre Tutea si Emil Cioran, realizat de Gabriel Liiceanu si Constantin Chelba

Arhiva rubricii Filă de calendar 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.