”En garde! – Eu nu-mi bat joc de meserie” de Florentina Loredana Dalian

431
Florentina Loredana Dalian scrima leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roEn garde! – Prêt? – Allez!

Am auzit de multe ori formula, rostită româneste, nu la TV, nu în marile competiţii, ci în sala de antrenament (o biată ruină) a Clubului Sportiv Şcolar Slobozia, precum şi la competiţiile, amicale sau nu, de la Bucureşti, Braşov şi Slobozia. Având un mic sabrer, m-am ţinut după el o vreme, până m-a lăsat inima să-i dau drumul de unul singur.

În gardă! – Gata? – Porniţi!

Mă uimesc cu câtă forță şi eleganţă totodată se năpustesc micii adversari unul asupra altuia, la auzul comenzii arbitrului. Şi pornesc. Uneori ca la tăiere, având în faţă un adversar mult mai puternic, mai mare ca vârstă sau temut pentru faptul că loveşte tare. Unii pornesc înapoi, temători, nescăpând însă ochiului atent al antrenorului – ”Du-te-n atac!” Şi se duc, Dumnezeu ştie cu ce inimă. Şi numai ei ştiu ce-au în suflet când, la sfârşitul asaltului, îşi dau mâna spunându-şi reciproc ”mulţumesc!”. Învingătorului înțeleg să-i mai ardă de mulţumiri, cu toate că victoria nu-l scuteşte de săbii încasate ce lasă vânătăi de durată, dar învinsul? Mulţumesc că m-ai bătut? Mulțumesc că mi-ai dat o lecție? Sau poate mulţumesc c-ai dat mai cu milă.

Le-am văzut de multe ori lacrimile din ochi la concursuri – indiferent de vârsta pe care o au şi indiferent dacă sunt fete sau băieţi – şi chiar la antrenamente. Plâng prin colţuri, pe bănci, pe planşă, unii se-ascund după măşti. Dar n-au multă vreme să plângă, îşi șterg lacrimile sau nu şi intră la următorul asalt. Chiar şi atunci când nu mai au nicio şansă, nu abandonează niciodată, aşa au fost învăţaţi –”până la ultima tuşă!”. Şi niciodată nu uită să spună ”mulţumesc”, adesea cu nodul în gât şi lacrimi pe obrajii lor tineri.

Am văzut lacrimi de durere (unii sunt atât de mici, la vârsta ursuleţilor de pluş). Când unul plânge, cel care l-a lovit merge la el şi-i cere iertare (şi parcă-l doare pe el, în fond cunoaşte senzaţia), îl masează pe locul dureros, iar ”victima” îl bate ușor pe spate, semn că nu-i nimic. Au şi o încurajare din partea antrenorilor: ”Freacă-te, că vine alta!”

Cel mai des am văzut lacrimi de ciudă – că nu-şi depăşesc adversarul, că nu-şi depăşesc condiţia sau că arbitrul i-a „furat”. Din păcate, se mai întâmplă şi asta. Ambiţiile celor mari (care altfel nu ratează nicio ocazie să-şi etaleze înţelepciunea în faţa micilor sportivi) trec uneori peste sufletele lor curate de copii, neînvăţate cu nedreptatea, peste minţile lor logice care nu cunosc mizeria rezultată din interesele înţelepţilor adulţi.

Şi-atunci lacrimile sunt singura refulare căci, în scrimă, spre deosebire de alte sporturi, n-ai voie să conteşti decizia arbitrului, nici să te manifeşti în vreun fel. Sau o faci, dar pe pielea ta sau a întregii echipe – descalificarea.

Într-adevăr, scrima e un sport nobil şi a păstrat ceva din nobleţea de altădată. N-ai să vezi sportivi îmbrâncindu-se sau strigându-şi măscări. Dimpotrivă, deşi pe planşă n-au mamă, n-au tată, când se termină asaltul, adversarii sunt cei mai buni prieteni, ştiu să se bucure pentru succesul celuilalt, se încurajează reciproc şi sunt foarte uniţi între ei, în special la concursul pe echipe.

M-a impresionat întotdeauna solidaritatea lor şi n-am să uit o întâmplare din sala de scrimă a CSS ”Tractorul” Brașov (cum se numea pe-atunci, actualmente ”Forex”). Echipa Sloboziei fusese completată, din lipsă de alt coechipier, cu Tănăselea (cel mai bun sportiv de-atunci al Braşovului la categoria copii). Fusese ales cel mai bun, pentru a exista un echilibru de forţe, din echipa Sloboziei făcând parte şi Florin, care avea numai 7 ani, sub vârsta minimă de concurs (8-9 ani) şi care, atunci când pica la asalt cu unul de 14, aveai senzaţia că se duelează o girafă cu un şoricel. Chiar dacă şoricelul mai câştiga uneori tuşe, în mod surprinzător, datorită determinării sale. Echipa trăgea, bineînţeles, pentru Slobozia. Când au tras cu Braşovul, m-aşteptam ca Tănăselea s-o lase mai moale, cum era şi firesc. M-a bulversat văzându-l cât e de corect, dând ce-i mai bun şi obţinând victorie după victorie. Nu m-am putut abţine să-l felicit şi să-l întreb cum se poate. Mi-a dat o lecţie – un copil de numai doisprezece ani: ”Când fac parte dintr-o echipă, trag pentru ea, indiferent de oraş sau ţară. Îmi pare rău de ai mei c-au pierdut, dar ce pot să fac? Nu-mi bat joc de meserie!”
Oameni mari, auziţi cum gândesc copiii voştri? Nu tremură carnea pe voi la gândul că de atâtea şi de atâtea ori vă bateţi joc nu doar de meseria voastră ci şi de a altora? Că vă bateţi joc de aceşti copii, pe care i-am văzut tremurând de frig în săli îngheţate. Despre care ştiu că uneori rămân plângând acasă în timp ce colegii lor merg în cantonament, întrucât părinţii nu au bani să li-l plătească. Iar aceşti copii n-au ajuns să câştige bani din sport şi poate nu vor ajunge niciodată. Doar cheltuie.

Astupaţi-vă urechile, închideţi ochii! Să nu-i mai vedeţi pe acești copii care nu sunt doar campioni, ci şi premianţi la școală, care fac eforturi numai de ei ştiute să le facă pe amândouă. Bine. Căci nu-şi bat joc de ”meserie”. Noroc că are cine să-şi bată joc în țara asta!

Touché!

Slobozia, 23 iulie 2013

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.