”Femeia și copacul: Scrisoarea din pervaz” de Pușa Roth

87
pusa roth proza scurta leviathan

proza-scurta-leviathan.ro-logoStătea ca de obicei la fereastră și privea luna, acoperită în felurite forme de norii negri. Pentru o clipă ea, luna, părea o căpșună ”gustată” de vreo vietate pofticioasă. Jos, pe stradă, o pisică își făcea rondul, speriindu-se de lătratul mic al unui câine. Vântul își făcea datoria, întorcând frunzele ca într-un vals lent. Departe, se auzea sirena unei ambulanțe. Cineva pleca de acasă spre o nouă șansă. Probabil. Uneori și moartea e ultima șansă care pune capăt suferinței. Privea luna. Se făcuse micuță după dansul norilor pregătiți de o altă ploaie. Felinarul stradal e ca un soldat la datorie. Înregistrează impasibil starea nopții. O sfidează, ca semn al civilizației urbane. Mașinile obosite de traficul infernal stau aliniate și își odihnesc siluetele colorate. Pașii egali ai unei femei întrerup pentru o clipă liniștea nopții. Ea nu se grăbește. Se așază ușor pe banca din fața scării, cotrobăie prin geantă, scoate o țigară, o aprinde și fumează tacticos. Așteaptă. Poți aștepta la orice oră, dacă sufletul ți-o cere. Sau poate își pune ordine în gânduri. Cine știe! De la ”înălțimea” ferestrei putea să emită orice părere îi trecea prin cap. În fața ei, în plină noapte, copacul, prietenul și confidentul ei vegetal, părea mirat că nu mai este întrebat, după două decenii de ”prietenie”. Ea a tresărit, dându-și seama că a trecut dincolo de arealul ”prietenului” ei și a realizat că gândurile îi ieșiseră în stradă, că evadaseră din lumea strâmtă, dar neapărat sigură. Îi trece prin cap o idee năstrușnică. Poate s-a simțit captivă în compania lui vegetală sau, și mai rău, o fi terminat subiectele.  Nu, nici vorbă. Cum să uite când atâta amar de vreme a ascultat-o. Nu avea cu cine să-l schimbe, fiindcă oamenii au obiceiul de a judeca, de a se plictisi repede, de a fugi de mărturisirile unei femei care a trăit prea mult singură. Între oameni nu există decât foarte rar prietenii de lungă durată, oamenii se plictisesc, evadează, caută alte subiecte, alți oameni, alte emoții. Știa foarte bine lecția, știa că prietenia este, de cele mai multe ori, o figură de stil, un interes mic sau mare, o lecție destul de dură pentru un biet suflet. Mișcare pe strada mică. A apărut vecina de la scara alăturată cu cei doi câini bătrâni, care au ca scop precis stropirea roților mașinilor ce picotează în noapte. Și luna? Luna e tot mai mică. Ce putere au norii ăștia, care par de lână vopsită cam puternic de o gospodină care a uitat-o în vopsea! Luna, biata de ea, muza atâtor poeți, se chinuia să-și ia locul, să se fălească, un fel de a spune!, cu razele ei romantice.

După mulți ani, scrie pe hârtie stând atârnată pe pervaz. Da, nu are nevoie de lumină, scrie cu sufletul și stiloul se supune. Chiar dacă nu va mai înțelege nimic, nu are importanță, fiindcă noaptea i-a dat posibilitatea să se exprime. Femeia care a poposit pe bancă a terminat de fumat, telefonează, se ridică și pleacă spre capătul străzii, cu pași egali, ușor legănat, o femeie frumoasă. O siluetă în noapte. Se teme oare de singurătate? Toți suntem singuri, cel puțin cu gândurile noastre. Miroase a tei și a poezie. Poezia nopții de iunie cu luna ca o căpșună, cu norii de ”lână vineție”, cu femeia care scrie pe întuneric, atârnând ciudat pe pervazul ferestrei.

11/12 iunie 2019

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.