Cu fiecare nouă generație, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a dovedit că sintagma din titulatură a reușit să semnifice mereu ceva nou, dar întotdeauna definind un vector apt să coaguleze fluxuri de energii artistice. Un dat ce s-a transmis deopotrivă festivalului organizat de instituția devenită într-un fel legendară în teatrul nostru și datorită capacității de continuă reinventare. Festivalul de teatru de la Piatra Neamț, cel mai vechi de acest gen din spațiul nostru cultural, a parcurs un drum sinuos sub raport conceptual, structural, tematic. A avut prima ediție în1969, a cunoscut întreruperi și înainte și după decembrie 1989, a fost revigorat în 1992, când pentru o vreme a căpătat și o largă componentă internațională. Și iată-l ajuns la ediția aniversară, a XXXV-a. Desfășurată în noiembrie a.c., manifestarea a atras atenția nu doar prin dimensiunea-mamut:16 zile de teatru, 22 de spectacole în sală, un concert Andra Botez, câteva semnificative lansări de carte moderate cu delicată eleganță de Raluca Naclad și mai multe reprezentații stradale pentru copii, cât mai ales pentru evidenta ambiție de a se constitui, pe de o parte, într-un omagiu adus evoluției glorioase a teatrului nemțean, „pepinieră” cum s-a spus, prin care au trecut, de-a lungul anilor multe dintre cele mai promițătoare (și roditoare) talente actoricești și regizorale, iar pe de altă parte, de a oferi publicului o oglindă edificatoare pentru starea la zi a artei spectacolului de teatru românesc, un tablou al unor tendințe artistice și frământări ideatice. Un demers cât se poate de ambițios, realizat de o direcțiune interimară (cum se întâmplă cam frecvent în ultimul timp în teatrele noastre!!), confruntată și cu o altă meteahnă, greu de depășit îndeobște, acordarea cu întârziere a fondurilor bănești cuvenite din partea autorității tutelare. Dar iată că, după numai șase săptămâni de lucru cât a avut la dispoziție staff-ul de festival, așa cum precizează Gențiana Ionescu, consultant artistic, coordonatoarea festivalului din acest an, s-a putut constata că publicul nemțean a avut bucuria să vadă pe viu, într-o „sincronie” demnă de invidiat, producții dintre cele mai apreciate de către critici și aplaudate de public în ultima perioadă, sub prestigioase semnături regizorale sau ale unor mai tineri directori de scenă în vogă, teatre „pe val” din mai multe orașe și mult așteptate trupe bucureștene. Toate au fost primite cu mare bucurie, cu o emoție specială uneori, ceea ce m-a făcut aproape să regret că reprezentațiile nu mai erau urmate, ca în alte locuri sau ca aici în alte ediții, de discuții la cald, între public și realizatori.
Festivalul s-a deschis cu premiera Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, nu mai nouă de o săptămână, cu Ivanov de Cehov, un spectacol în care regizorul Vlad Cristache (nu demult semnatar al unui spectacol shakespearian pe scena nemțeană) propune o fină analiză în care spleenul eroului este profund relaționat cu o lume distorsionată nu doar de răutatea încarnată în bârfe, ură sau nepăsare, ci și îngrijorător marcată de violență radical distructivă. Tot ca un mănunchi de interogații profund contemporane, descifrează regizorul Theodor Cristian Popescu piesa Trei surori, de același A.P. Cehov, spectacolul prin care Teatrul Tineretului și-a asociat vocea la această „simfonie” teatrală pe care o organizează. O voce definitorie pentru o trupă ce și-a reiterat, nedezmințit, profesionalismul, pofta de joc, iubirea de public. Iar acesta, venit într-un număr de-a dreptul impresionant, pe toată întinderea festivalului, făcând săli pline și arhipline, și-a exprimat adeziunea caldă pentru prețiosul dar oferit de festival la ceas aniversar. O incitantă restituire, cu Mobilă și durere de Teodor Mazilu, la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe, după un lăudabil popas în FNT, a venit pe scena nemțeană, sub semnătura lui Cristian Ban, înconjurată de vie apreciere a publicului. Ca și premiera care a deschis actuala stagiune la Teatrul „Fani Tardini” din Galați, cu Regina nopții, o privire duioasă spre trecut, satul copilăriei și halourile lui pline de farmecul amintirii, spectacol scris și regizat cu fină ironie și autoironie de Leta Popescu, într-o antrenantă și stenică formulă proprie de „teatru popular”.
Tăișul amenințărilor „la zi” s-a aflat pertinent conturat în spectacolul Capcana. Inspirată de destinul tragic al scriitorului Mihail Bulgakov care a avut curajul de a critica sistemul construit de Stalin, ampla producție a Teatrului Național din Chișinău s-a ivit, așa cum mărturisește Petru Hadârcă, semnatarul scenariului și al regiei, ca „un strigăt personal la declanșarea războiului de neacceptat din Ucraina”. A găsit puternic ecou în fața auditoriului pietrean, pe care festivalul l-a obișnuit și cu dimensiunea de spațiu viu de reflecție cu precădere centrat pe aspecte ce trimit în mod direct la frământările lumii de astăzi. Cu o privirea atentă și pătrunzător sensibilă, cu care știu să se apropie de clasici, regizorii Andrei și Andreea Grosu au adus deopotrivă în fața acestui public evident însetat de noutate o sensibilă poveste „despre oameni care caută oameni”, prin paginile redevenite foarte fierbinți ale Căsătoriei de Gogol, montată la Teatrul de Comedie din București. Într-un florilegiu deosebit de plăcut, festivalul de anul acesta a evocat într-un fel amprenta primei ediții, care a avut genericul „Festivalul spectacolelor de teatru pentru copii și tineret”, și faptul că la Teatrul Tineretului segmentul acesta de public nu a fost uitat aproape niciodată și s-a bucurat uneori de programe speciale: trei spectacole de la Teatrul „Luceafărul” din Iași, suita animaților stradale aduse de Magic Puppet din Cluj-Napoca, spectacolul cu Regele moare de la Teatrul „Țăndărică”, avându-i în fruntea distribuției pe minunații Ioan Brancu și Liliana Gavrilescu, și, nu în ultimul rând Jungla, de la Teatrul „Gong” din Sibiu, spectacol-concert prin care Ada Milea a adunat iarăși în două săli vibrând de bucurie numeroșii ei fani de la Piatra Neamț.
Ediția în straie aniversare ni s-a revelat deopotrivă ca un timp al regăsirilor, iar în acest sens se remarcă prezența pe afiș a câtorva „fii spirituali” ai Teatrului Tineretului. Încep, în ordinea intrării în festival, cu Andrei Șerban care își făcea pe această scenă debutul regizoral cu Arden din Fervesham și a mai montat în acei ani piese de Shakespeare și Brecht, iar acum a adus în fața publicului pietrean A douăsprezecea noapte de la Teatrul de Stat din Constanța, un demers scenic de o tulburătoare modernitate despre crize identitare privite ca printr-o înșelătoare prismă de cristal. Aș continua cu Radu Afrim, invitat cu spectacolul La câțiva oameni distanță de tine (TNB și Centrul Cultural Bistrița), radiografie necruțătoare despre migrația românilor și devastările ei produse în relația dintre semeni, în care umorul și dramatismul existențial „dansează” pe muche de cuțit. Nu pot să uit și cred sincer că mulți nemțeni care i-au aplaudat acum frenetic pe actorii săi – Marius Manole, Natalia Călin, Mirela Oprișor, Marius Bodochi, ș.a. – își aduc aminte cu mare plăcere (și poate cu mândrie) că acest regizor descoperitor și redescoperitor de dramaturgi contemporani de pe toate meridianele a scris împreună cu trupa TT pagini antologice prin spectacole ca Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele (2007) sau Herr Paul (2009). Despre Alexandru Dabija, care a văzut lumina zilei și s-a născut ca regizor la Piatra Neamț (Răfuială, 1976), unde a reușit, cel puțin cu Orfanul Zhao (1995, Premiul UNITER și Premiul FNT), un moment de aur în teatrul românesc contemporan, s-ar putea oare spune că nu a fost o revenire „acasă”? A „scurtcircuitat” publicul prin acele aproape insuportabile accente de „violență casnică”, bădărănia zilelor noastre, așa cum se lăfăie în spații acordate de jurnale de știri sau în sondaje sociologice, din adaptarea proprie după Bădăranii de Goldoni. Încântarea produsă de caruselul animat al emoțiilor, vivacitatea personajelor împlinte cu actori de top de la Teatrul „Nottara” a adus o mare cerere de bilete obligând organizatorii festivalului să dubleze din mers reprezentarea acestei recente premiere bucureștene. O invitație „în alb”, înainte de a se fi terminat repetițiile, a fost făcută spectacolului Tertium non datur, pe texte de Sacha Guitry. Garanți? Triada măiestrită a realizatorilor – regizorul Silviu Purcărete cu al său fabulos CV din care nu lipsesc momente nemțene, neuitatele Romeo și Julieta (1976) și, mai ales, Piațeta (1986), scenograful Dragoș Buhagiar, muzicianul Vasile Șirli – și experimentata trupă a Odeonului. Teatrul bucureștean a fost inclus deopotrivă în selecția festivalului cu un alt spectacol dintre cele etichetate „must see”. Am numit Neliniște de Ivan Vîrîpaev, cu marea actriță octogenară Dorina Lazăr într-o partitură cu valoare de recital și de lecție de actorie, alături de o garnitură valoroasă de colegi de scenă, un soi de poem, de eseu teatral despre imaginea publică a vedetei culturale și adevărul ei intim omenesc, marca Bobi Pricop (născut și el la Piatra Neamț și dedulcit la teatru în trupa liceului urmat aici).
Măria-sa Actorul – iată o deviză-emblemă ce a amprentat puternic selecția ediției a XXXV-a a festivalului nemțean generând clipe de neuitat pentru public. În producțiile ample amintite mai sus, dar și într-o galerie de mici bijuterii în formula de studio, unde a putut să se lase, bunăoară, vrăjit de discursul energizant, savuros autobiografic al lui Pavel Bartoș din One man aproape show, de farmecul interpretativ al unui Adrian Titieni alături de Vlad Zamfirescu și Ștefana Samfir (Lumea lui Frank, Teatrul Metropolis), a lui Ștefan Pavlu secondat cu subtilitate de tânărul Vlad Lință (Bazinul de Nord, ARCUB) sau de nuanțele de rafinament ale aceluiași Pavlu alături de Vlad Zamfirescu și Gh. Ifrim care susțin meritata rezistență pe afișul de la Bulandra a spectacolului cu Artă, de Yasmina Reza. Și nu în ultimul rând, să freamăte la acea „mărturisire” cutremurătoare a Oanei Pellea din Evadare tăcută, de Lena Constante (Teatrul Național din București), creație mângâiată de „forță, frumusețe, farmec”, așa cum nota criticul Ludmila Patlanjoglu în laudatio rostit la Acordarea „Premiului Constantin Brâncoveanu pentru teatru” înmânat actriței cu numai o săptămână înainte de a veni la Piatra Neamț.
Imaginea care a personalizat festivalul (afiș, caietul program ce înglobează și imaginea altor afișe de-a lungul timpului) este creația artistului plastic Romulus Boicu, nemțean, contributor la palmaresul TT. Conform precizărilor sale, este inspirată de o fotografie din primul spectacol în repertoriul Teatrului Tineretului, Vicleniile lui Scapin (3 octombrie 1958) spre a sugera un „Moș Crăciun al teatrului” de pe al cărui veșmânt ne privesc ochi amintind vechiul simbol TT.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
