„Finu’ Petru din Cazasu” de Lică Barbu

32
Colaj de Lică Barbu
Colaj de Lică Barbu

logo lumea lui licutaComuna Cazasu este situată la 7 km est de oraşul Brăila şi s-a format pe proprietatea unui turc, Cazas se numea, în timpul dominaţiei otomane asupra Brăilei. Comuna este formată numai din  satul de reşedinţă şi se învecinează cu comunele Romanu, Gemenele şi Râmnicelu.

De ce vă aduc la cunoştinţă aceste date? Pentru că aşa am considerat de cuviinţă să vă spun câte ceva despre locurile noastre din Bărăgan care ne-au marcat viaţa cu toate bucuriile şi necazurile noastre. Cum să nu îmi aduc aminte şi de comunele Chiscani, Tichileşti, Vărsătura, Baldovineşti, Vădeni, Lacu Sărat, toate aşezate şi acum în jurul Brăilei ca nişte bune prietene gata să se ajute oricând la nevoie. Pieţele brăilene erau pline cu bunătăţi naturale ale gospodarilor din aceste comune şi ştiam că roşiile sunt de la Vărsătură, laptele şi brânza proaspete de la Cazasu, legumele şi fructele de la Chiscani. Brăilenii le cunoşteau din prima.

În copilărie, unele fapte rămân pentru totdeauna în memorie şi, parcă, mereu ai tendinţa de a le povesti şi altora. Aşa cum aş dori şi eu să vă povestesc despre o întâmplare petrecută în Cazasu, unde am participat, vrând-nevrând, la un eveniment de familie.

Părinţii mei aveau doi fini. Finu’ Petru din Cazasu şi finu’ Marin din cartierul nostru. Cel mai mult îmi plăcea de cel din Cazasu pentru că era glumeţ şi pus pe şotii.

De câte ori veneau în vizită de sărbători, mama îşi aştepta finii cu cele mai gustoase mâncăruri pe care le gătea tuşa Mărioara, pentru că mama era la muncă şi apoi, tuşa Marioara era specialistă la pregătit meniuri potrivite pentru mese festive. Toată lumea o angaja pentru aşa ceva.

N-am să uit niciodată gustul prăjiturii Albă ca Zăpada pregătită de tuşa. Nu mai spun ce cozonaci făcea! Şi acum mi-a rămas în nări aroma lor.

După primul păhărel la astfel de petreceri festive cu finii noştri, finu’ Petru dădea startul la veselie. Spunea bancuri, făcea glume din orice şi, asta am apreciat la el, spunea nişte ghicitori cu tâlc de ne păcălea pe toţi.

Dar cel mai mult şi mai mult îmi plăcea când finu’ Petru îmi spunea naşu’ Licuţă. Parcă era un titlu de om mare pentru mine şi mă mândream cu asta pentru că atunci când ieşeam la joacă pe stradă în timpul petrecerii, finu’ Petru ieşea la poartă şi mă striga:

‒ Naşu’ Licuţă! Vino în casă! Am un cadou pentru tine.

Vă daţi seama cum treceam printre prietenii mei? Pe Tatalai, rămas cu gura căscată, l-am dat la o parte din calea mea cu un un singur deget, iar Zburlita mă admira de parcă mergeam pe un covor roşu.

Tradiţia la noi, în Câmpia Bărăganului, este ca naşii de cununie ai unei familii aflată la început de drum în viaţă să le boteze copiii. Aşa e de când lumea noastră în Muntenia.

Şi dacă părinţii mei au cununat doi fini, se cuvenea să le boteze copiii. Fete sau băieţi. Pentru că, atât finu’ Marin, cât şi finu’ Petru au avut fiecare câte un băiat, m-am trezit cu încă doi Licuţei botezaţi de mama şi tata. Dar nu asta e povestea mea. Staţi să vedeţi!

În ziua când s-a hotărât botezul lui Licuţă din Cazasu, am urcat toată familia împreună cu Vasile Şchiopu, acordeonistul, tocmit de tata ca să ne cânte la botez, în căruţa lui finu’ Petru, venită special de la Cazasu.

Avea finu’ nişte cai, ştiţi cum? Mari şi năzdrăvani. Ca-n poveşti. Finu îi strunea cu un bici înflorat. Eram fascinat. Pe unul îl chema Zmeul şi avea coama împletită. Mai bine îl numea Făt-Frumos. Pe celălalt nu mai ştiu cum îl chema. Era negru ca tăciunele… Ah, da! Corbu se numea.

Clop, clop, clop!, se auzea mersul cailor pe şosea până am ieşit din Brăila, dar s-a terminat ,,şuşeaua”, aşa cum îi spunea tata la şosea, şi am intrat pe un drum nepietruit.

Şi a început calvarul. Drumul devenise noroios de la ploaia de peste noapte şi căruţa se opintea să străbată drumul cu grijă ca să nu-i stânjenească pe călătorii de vază, adică pe noi.

Zmeul şi Corbul nici că simţeau că acum căruţa trage greu. Mergeau şi ei mai încet, atenţi la fiecare gropiţă.

‒ Hai, zmeii mei! Hai, corbii mei!, îi îndemna domol finu’ Petru pe cei doi năzdrăvani.

Scârţa-scârţa, hopa-hopa, am ajuns până la urmă în Cazasu, la gospodăria finului Petru. În poartă ne aştepta fina Aurica cu finu Licuţă în braţe pregătit voiniceşte să fie botezat, iar finu’ Petru a plecat cu căruţa la Tudor Vladimirescu, o comună apropiată, să aducă de acolo un preot ca să slujească botezul, căci în Cazasu aveau ei o bisericuţă, dar nu aveau preot.

În poartă, ne-am pupăcit, ne-am îmbrăţişat, iar fina ne-a invitat sub un dud mare crescut în curtea lor, unde era o masă întinsă cu de toate bunătăţurile.

Aşa e la ţară. Ţăranii pregătesc mesele festive în curte, nu ca să-i vadă vecinii, ci pentru că au curte mare şi musafirii-s mulţi, dar şi pentru că sunt oameni primitori cu sufletul deschis.

Am mâncat noi ce am mâncat, tata a tras şi câteva păhărele, iar mama și cu fina au intrat în casă să pună la punct desfăşurarea botezului.

La numai două ore după prânz, a apărut şi finu’ Petru cu căruţa. Fără preot şi foarte nervos.

‒ Unde-i preotul, Petrule?, îl întrebă îngrijorată fina Aurelia.

‒ L-am dus la biserică, grijania mamii lui de popă!

‒ Petrule! Vorbeşti cu păcat.

‒ L-am luat pe sus de la un parastas şi e varză de beat. Acuma, cum o fi. Sper să-i fi trecut băutura din cap. Hai să mergem la biserică să ne botezăm copilul!

Prin noroaie, mai pe drum, mai pe lângă şanţ am ajuns la biserică pe jos, cu tot cu finu’ Licuţă, cu lumânările de botez, cu tot alaiul.

La biserică, totul era pregătit de o bătrânică din sat care se ocupa de biserică. Am stat ce am stat până a apărut părintele din altar. Nu părea ameţit sau mi s-a părut pentru că în momentul în care a început slujba dar nimeni nu înţelegea ce spune. Bolborosea ceva de Domnu’, de sfinţi şi după ce făcea o cruce adâncă spunea „Dumnezeu să-l ierte!”

Finu’ Petru s-a enervat şi i-a spus tare de-a răsunat bisericuţa:

‒ Părinte! Nu suntem la înmormântare. Vezi şi matale bine!

‒ Să dea Domnu! Casă de piatră şi copii mulţi să aveţi ca să vi-i botez!

Finu’ Petru mai să-l ia pe sus pe popă, aşa era de nervos, dar l-a calmat fina Aurelia şi mama.

Cu chiu cu vai, cu încurcăturile părintelui pe cărările Domnului, finu’ Licuţă a fost creştinat şi am răsuflat bucuroşi cu toţii.

Staţi că nu am terminat!

După slujba botezului, hai să-l ducă pe popă acasă în satul lui. Cine? Finu’ Petru, nu? Cu ce? Cu căruţa, normal. Tocmai asta făcea finu’ Petru. A tras căruţa şi îl aştepta pe preotul poznaş.

Când să urce popa în căruţă, finu’ Petru smuci un pic hăţurile. Caii se zbătură de plecare, iar părintele nu reuşi să se urce în căruţă.

‒ Pruuuuuu, zmeilor! Staţi să urce sfinţia sa!, îi domoli chipurile finu’ Petru.

La a doua încercare, finu’ Petru smuci hăţurile din scurt, iar popa, ameţit cum era, a căzut într-o băltoacă noroioasă. Fleaşcă.

‒ Dumnezeu să te ierte, părinte, dar caii sunt prea nervoşi! Nu suportă preoţii beţivi. Asta-i!, strigă finu’ Petru în urma lui, mânându-şi caii spre casă.

Cu preotul nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Tot alaiul botezului a plecat râzând spre casa finilor cu finu’ Licuţă în braţele mamei mele. Adormise şi zâmbea în somn. Ştia el ce ştia.

Un adevărat Licuţă, ce mai!

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.