„Gânduri estivale…” de Cornelia Bartels

29
decupaje cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartels…și totuși atât de neestivale. Ce mult mi-aș fi dorit să pot numi acest Decupaj La cireșe sau La scăldat, precum și binecunoscutele povestiri scrise de marele povestitor al Amintirilor din copilărie. Căci cine altul decât Ion Creangă a știut să povestească mai bine și mai frumos decât el despre micile întâmplări estivale din copilărie? Amintirile din copilărie ale lui Creangă ne vor însoți mereu, toată viața. Numai citindu-le și simți căldura verii, dogoarea soarelui care te moleșește, așa cum de fapt ar trebui să fie în fiecare vară. Ar trebui. Gândurile mele estivale devin astăzi, în plină vară, neestivale, fiind spălate de răceala picăturilor de ploaie care nu mai încetează de la un timp încoace să ne bată obrajii, spulberate de vântul rece, grăbit să alunge soarele, acoperind cerul iară și iară cu norii încărcați cu tunete, fulgere și ploi. Vara din acest an nu a fost o vară adevărată. Un an întreg am așteptat-o, după o primăvară la fel de mofturoasă și neprietenoasă și vara și-a grăbit pașii cu adevărat, promițând căldură încă de pe la sfârșitul primăverii, dar până la urmă nu au fost decât câteva valuri de căldură care au încălzit doar mugurii, grăbindu-i să înflorească. O îndrăzneală a mugurilor scump plătită mai târziu, căci mama natură nu i-a iertat deloc. Mulți au rămas neînfloriți, uscându-și petalele pe ramurile de abia înfrunzite. Nici florile de tei nu au avut o soartă mai ușoară. Puține nopți am respirat parfumul florilor de tei înflorite peste noapte. Căldura rostogolită peste noi cu dărnicie câteva zile și nopți de-a rândul au grăbit petalele florilor să se deschidă și să se bucure de lumina și căldura soarelui ce dogorea. Și-apoi au venit ploile și le-au scuturat polenul pe alei și le-au spălat parfumul mai repede decât tebuia să fie. Albinele s-au grăbit și ele în puținele zile cu soare să culeagă aproape tot polenul și să zumzăie fericite între crengile încărcate de flori, căci florile au năvălit cu o impresionantă putere, parcă promițându-ne că ele vor rămâne multe zile și nopți cu noi și vor rezista tuturor intemperiilor naturii. Dar nu a fost așa. Natura a fost mai puternică și a scuturat fără milă minunatele flori galbene, cu tot parfumul lor îmbătător, iar aleile parcului s-au îngălbenit la rândul lor de polenul scuturat. Acum teii stau ca împietriți, păstrându-și demni, tăcuți și cu multă grijă boabele semințelor care au prins aripi și-așteaptă să vină toamna și să-și ea zborul de pe ramura copacului părinte. Este o altfel de podoabă a teilor cu care-și încarcă ramurile spre a întâmpina cum se cuvine toamna. O podoabă mai puțin parfumată, mai puțin atrăgătoare pentru albine, dar necesară pentru reînsămânțarea lor. Teii își vor răspândi la toamnă, dimpreună cu primele frunze îngălbenite, semințele cu aripi care vor zbura spre pământ într-o cădere roditoare. Asta este ceva normal. Anormal este ce trăim în aceste ultime zile de vară, în acest august ce ar trebui să fie încă văratec. Dar nu e. Nici hortensiile nu-și pot salva globurile florilor multicolore căzute la pământ sub bătaia picăturilor de ploaie. Trandafirii din grădină și-au sacrificat primii muguri grăbiți să pocnească în fiecare zi cu soare, bucurându-ne ochii cu florile lor minunate. Dar ploaia le-a încărcat petalele cu lacrimile ei, aplecându-le la pământ capetele florilor devenite grele, apoi s-au scuturat și ele pe rând iar grădinile au rămas un timp triste. Acum, în acest sfârșit de august, încearcă să îmbobocească a doua oară, dăruindu-ne alte flori… tomnatice. Trandafirii nu s-au lăsat impresionați de frigul și de vânturile care au trecut peste ei, de parcă spinii i-ar fi apărat și susținut în această tacită luptă cu natura.

Toată săptămâna așteptăm vinerea ca să ne putem bucura în liniște de zilele libere, sâmbăta și duminica. Tot anul așteptăm venirea verii ca să ne putem bucura de plecarea în concediu, în vacanțe, să ne petrecem timpul în natură, în locuri frumoase. Eu nu mai plec de mult timp în concedii. Rămân pe-aici, prin jurul casei și mă bucur din plin de natură, de flori, dar, mai ales, de aleile golite de oameni, plecați care încotro, în căutarea unei alte naturi, mai frumoase, poate, mai departe de acasă. Dorul călătoriilor înflorește în fiecare vară.

Ieri dimineața, de pildă, cum tot eram cu Hugo afară, între două reprize de ploi fugare și ne plimbam în jurul școlii din mijlocul parcului, am observat că murele agățate pe gardul de beton din jurul casei s-au copt. Străluceau la soare, albastre pe ramurile lor agățătoare și pline de țepi, atrăgându-mi privirea și poftindu-mă să le culeg. Ceea ce am și făcut, cum tot nu mai era nimeni prin jur, fiind duminică dimineață, iar oamenii ori erau la biserică, ori leneveau prin casă. Erau în perioada vacanțelor școlare și cam toți s-au grăbit să plece undeva, deh, ca în vacanță! Așa că am cules o mulțime de mure minunate, mari și coapte, înțepându-mi degetele grăbite să rupă deodată  cât mai multe din boabele acelea negre, strălucitoare atât de bine apărate de țepii neiertători. Desigur că aș fi putut numi decupajul La mure, după cum a făcut-o și povestitorul din Humulești, numai că nicio trăire deosebită nu s-a înfiripat în sufletul meu la furatul de mure. Decât, poate, o mare grabă. Și totuși, ajunsă acasă cu pași repezi, am lăsat să curgă șirul amintirilor peste sufletul meu vinovat, cu o întâmplare asemănătoare din copilărie, petrecută în satul meu natal. Și, deodată, m-am simțit copil, m-am simțit altfel ca de obicei în ultima vreme, m-am simțit fericită în fața murelor culese cu atâta bucurie copilărească. George Sand spunea că „amintirea este parfumul sufletului” și cu adevărat, găsindu-mă în fața lor, am respirat aerul acelei zile de odinioară, retrăind-o aievea din noianul de amintiri. Am pornit în acea călătorie în timp, dintr-o copilărie neuitată, acum atât de prețioasă, atât de necesară uneori și-atât de-aproape mie. Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine, călătoria pe care o facem singuri, așa cum afirma Mircea Eliade. Mi-am permis să fac singură o asemenea călătorie în acest mijloc de august, o vară nevară.

Ca de obicei, aflându-mă în vacanță, la țară, împreună cu verișorii mei și pentru că era vară, ne-am hotărât să mergem la cules de mure, zmeură, ciuperci prin pădurile din jur, undeva, la cotitura Munților Buzăului, munți nu prea înalți dar plini de tot felul de roade ale pământului, ce răsăreau, vorba aceea „ca din pământ”, sub și printre copaci. Tocmai am auzit că doi oameni din satul Bătrâni, sat învecinat cu al nostru, oameni cu experiență în asemena escapade, vor să  pornească în căutarea roadelor pământului. Ciupercile de tot soiul, hribii dar, mai ales, acele ciuperci numite „pâinea pământului”, brumării, cărnoase și foarte gustoase erau foarte căutate. Ciupercile erau culese cu mare precauție, să nu se rupă în bucăți, pentru că erau așteptate de gospodinele din sat și erau pregătite cu grijă pentru iernile grele. Fie că erau uscate, fie că erau murate sau gătite, bucuria era mare când oamenii se întorceau cu coșurile pline. Nici zmeura sau murele nu erau mai prejos. Gospodinele făceau din ele dulcețuri, jeleuri și siropuri delicioase cu care-și bucurau apoi copii mai toată iarna. Așa că ne-am alăturat celor doi săteni, eu, o mătușă, doi verișori și învățătorul cel tânăr din satul nostru și am pornit-o la drum, fiecare având la el câte un coș de nuiele, o paporniță, ceva în care să încapă cele culese. Până la pădure a trebuit să urcăm un drum puțin mai abrupt care ducea spre munții ce înconjurau cu grijă satele. Oboseala și efortul urcușului, dar și căldura verii ne-au cam pus la încercare puterile, dar am reușit într-un târziu, după câteva ore bune de mers, să ajungem la o cabană ascunsă în umbra copacilor pădurii. Aici și doream să ajungem, să înnoptăm și-apoi a doua zi, dis-de-dimineață, să o pornim la cules, înainte de a începe să dogorească soarele. Locul nostru de popas era o cabană din lemn, cu o sobă albă din lut în mijlocul singurei odăi, și cu priciuri din lemn jur împrejurul ei care serveau și de pat și de masă și atât. Două ferestre mici lăsau loc luminii să se strecoare între pereții de lemn. Un miros de fum și de lemn ars ne-a întâmpinat încă de la intrare. Desigur că primul lucru care l-am făcut a fost să mergem să adunăm vreascuri pentru foc, căci noaptea se cam lăsa bruma și era răcoare. Merindele aduse de noi s-au dovedit binevenite, căci numai în mare grabă am reușit să culegem câțiva hribi și să-i punem pe plita fierbinte a sobei ca să ne mai potolim foamea. Zmeură era multă în jurul cabanei, doar murele se lăsau căutate fiind mai rare și care se găseau undeva mai sus, pe coasta din fața cabanei. Trebuia să o urci cu grijă și să te strecori printre lianele înțepătoare și printre urzicile crescute până la înălțimea unui copil. A doua zi m-am încumetat să mă strecor singură pritre ele, culegând, dar, mai ales, savurând aroma fiecărui fruct cules, căci eu mai mult le mâncam, coșulețul meu era cam gol. Am urcat singură ceva mai sus decât ceilalți, în căutarea murelor, aproape că nici nu mai vedeam oamenii rămași mai jos și deodată, fără să-mi dau seama, m-am aflat ochi în ochi, cu niște ochi căprui, blănoși care mă priveau puțin mirați. Întâlnirea noastră a fost surprinzătoare, neașteptată. Ursul brumăriu, căci era cu adevărat un urs bătrân, dar și eu nu doream decât să ne înfruptăm cu zmeura și murele aflate din belșug pe acolo. Am rămas ca și el împietrită și surprinsă de neașteptata întâlnire, ne-am privit pentru o clipă în ochi. I-am simțit respirația și morfoleala fălcilor care m-au speriat atât de tare încât nu am reușit decât să mă răsucesc iute, să-i întorc spatele și-apoi să o iau la fugă, la vale, unde mă așteptau deja oamenii îngrijorați. Eu eram cea mai mică din grup. Fuga printe urzici, printre tufele de zmeură și mure a fost ca a unei săgeți, mai degrabă o rostogolire, căci picioarele nu mai aveau putere să fugă, însoțită de o spaimă, dar și de durerile zgârieturilor și a înțepăturilor. Nu mă mai puteam feri de nimic ce era în cale, zburam aproape printre ele din dorința de-a ajunge teafără și cât mai repede la cabană. Ursul a rămas nemișcat, mâncând mai departe din zmeură și din mure, scoțănd pe nări un mormăit pașnic și îngăduitor. Și totuși, îngăduința lui pașnică, puternică nu m-a oprit acolo nicio clipă și am fost tare ușurată când mi-am oprit rostogolirea fricii în apele reci ale râului din fața cabanei. Apa rece mi-a făcut bine. Mi-a spălat zgârieturile și sângele care îmi înroșise aproape brațele și pulpele picioarelor. Aveam niște „spielhosen” cusuți de mama dintr-o pânză subțire, înflorată. Și ei suferiseră ca și mine niște rupturi serioase. A fost prima, singura și ultima mea întâlnire cu un urs carpatin adevărat pe care nu o voi uita niciodată… Dar să-mi spună și mie cineva, ce copil poate uita o asemena întâlnire? Nicicând și niciodată. Și de atunci am rămas cu un mare respect față de marele urs carpatin…

Mă impresionează și mă întristează când văd și aud ce soartă grea și nedreaptă au astăzi urșii în pădurile din România… păduri care nu mai sunt păduri…

Ieri, după câteva zile reci și tomnatice, am avut o zi ceva mai însorită. Este deja un sfârșit de august, un sfârșit estival care, de fapt, nu a fost deloc așa toată vara… Mă plimb, ca de-obicei, cu Hugo prin parcul din jurul clădirii în care locuim. Nu ne îndepărtăm prea mult de casă de frica ploii. Lui Hugo nu îi place ploaia. Își udă blana și-apoi urmează procedura uscării!! Enervantă pentru el, și-l înțeleg perfect, am rămas lângă gardul din jurul casei. Gardul îl știam acoperit cu tot felul de plante urcătoare care își cațără pe gardul de metal lianele înfrunzite acoperindu-l tot anul aproape complet. Gardul pare de departe ca un zid verde. Un zid mereu înverzit de tot felul de iederi, plante agățătoare, printre ele chiar și viță de vie. Deodată, undeva, într-un colț mai adăpostit de vânt și de ploaie, dar aflat în plin soare, căci între timp norii au plecat grăbiți și parcă rușinați în altă parte, alungați de un vând tomnatic, am zărit câteva ramuri încărcate cu mure. Erau multe mure, negre-albastre care străluceau îmbietor în lumina soarelui. Atârnau greu pe firele pline de țepi, care se aplecaseră în afara celorlalte frunze împletite în jurul tulpinii de mure. La vederea lor m-am oprit fascinată. De multe ori trecusem grăbită pe-acolo, dar nu le-am descoperit niciodată printre lianele plantelor agățătoare. Urzicile se lăfăiau și ele lângă gard, înalte și parcă pregătite să apere tufa de mure de orice culegător. Doar păsările mai zburau cu un fâlfâit ușor al aripilor deasupra fructelor negre, coapte, ciugulindu-le. La vederea lor m-au copleșit iar amintirile din copilărie și tabloul întâmplărilor de odinioară s-a înrămat în juru-mi cuprinzându-mă în peisajul lui, de parcă făceam parte din el. Eram din nou împreună, pentru o clipă, de astă dată într-o armonie perfectă, ocrotiți de mantia amintirilor… „Amintirea este parfumul sufletului” cu adevărat. Am respirat din adâncul sufletului parfumul amintirilor trezite, am auzit respirația bătrânului urs și am respirat parfumul murelor, al zmeurei și al urzicilor ce ne înconjurau de astă dată într-o liniștită reîntâlnire…

Am lăsat murele să îngreuneze mai departe ramurile încă verzi, nu le-am cules ca odinioară, au rămas agățate dimpreună cu toate amintirile mele din copilărie, pe gardul încă verde din această vară deloc estivală.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.