„Gânduri pascale” de Cornelia Bartels

36
paste cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDe la o vreme am observat cu tristețe că narcisele s-au trecut mai repede ca de obicei. Florile și-au aplecat capetele galbene sau albe spre pământ, parcă rușinate că au rămas scurt timp înflorite, că au rămas alături de noi atât de puțin, bucurându-ne ochii, sufletul, gândurile. Cerul, norii, ploile, lapovițele, ninsorile, vânturile nu le-au ocrotit deloc florile, nu au fost impresionate de parfumul și de frumusețea lor fragilă. Nici magnolia nu a avut mai mult noroc anul ăsta. Și florile ei au împodobit scurt timp crengile copacului, altminteri spuzit de mulțimea florilor adunate pe ramura lui subțire. Un spectacol floral întâlnit în fiecare primăvară și așteptat cu o mare bucurie în suflet. Acum nu ne mai rămâne decât să adunăm petalele căzute atât de repede la pământ… rareori se întâmplă ca magnolia să ne bucure o perioadă mai lungă cu florile ei gingașe și pure. Mereu vin vânturi și intemperii neașteptate care scutură fără milă florile, aruncându-le la pământ. Așa cum se întâmplă, de altfel, și în viață. Nici Forsythia sau Goldregen nu au avut șansa de a lumina mai multe săptămâni de aprilie cu galbenul lor pur și strălucitor colțurile grădinilor și al parcurilor. Și, totuși, tufele lor rămân mai lung timp înflorite, sunt mai rezistente, mai încăpățânate să ne lumineze viața, în ciuda tuturor acestor capricii ale naturii din luna aprilie… Acum așteptăm rododendronul, azaleele și cameliile și-apoi liliacul, împreună să-și desfășoare bogăția lor florală, bucurându-ne ochii și inima deopotrivă. Bobocii acestor vestitori ai primăverii stau gata-gata să pleznească, să-și desfacă frumusețea petalelor colorate și parfumate. Primăvara s-a strecurat discret printre noi, încercând să alunge gândurile întunecate și reci de peste iarnă. Tristețile adunate de-aproape un an de zile și păstrate în noi de tot atâta timp în conviețuirea cu corona, în lupta tacită pe care o ducem cu ea, să ignorăm pandemia, să o biruim, să o alungăm din gândurile și neliniștile noastre, rămân adânc înfipte în suflet. Liviu Rebreanu scria: „Numai credința neclintită mântuiește pe om aici și dincolo deopotrivă”, și continua: „Credința e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat și lumea plină de enigme și, mai cu seamă, între om și Dumnezeu”. Cu adevărat, trebuie să recunosc că sufletul îmi este zbuciumat de la o vreme. Nu-mi rămâne decât să iau ca exemplu primăvara care tocmai a izbucnit cu atâta frumusețe peste tot, pretutindeni, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic în viața noastră, de parcă nu am conviețui cu un virus ucigător care ne fură liniștea, ținându-ne într-o tăcută încătușare.

Natura e puternică. Natura, florile, copacii, iarba supraviețuiesc tuturor intemperiilor, cresc, înfloresc în fiecare primăvară, an de an, indiferent ce se întâmplă cu noi, oamenii, așa cum soarele răsare în fiecare dimineață și apune în fiece seară, lăsând loc lunii să ne lumineze cerul întunecat al nopții. Este un ciclu ceresc, dumnezeiesc, pe care îl știm, îl respectăm și după care ne orânduim zilele și nopțile noastre de muritori. „Cred în Dumnezeu, tot așa cum cred în răsăritul de soare. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge”. Văd și eu alături de C. S. Lewis tot ce atinge soarele la care noi înșine ne lăsăm sufletele încălzite și luminate. Cerul fără soare e gri și trist, așa cum sunt și gândurile mele, acum, când mă aflu între două sărbători pascale… una deja petrecută, Paștele catolic, alta care vine, Paștele ortodox. Îl așteptăm cu mici speranțe de credință care încearcă să ne încălzească și lumineze sufletul întunecat, căci paștele catolic care tocmai a trecut, nu a reușit să ridice sufletul meu la înălțimea credinței, la cerul sfânt către care îmi ridic ochii înlăcrimați… Se spune că o credință mică, temătoare, te poate duce la cer, dar o credință mare, puternică, poate aduce cerul la tine. Și, cu adevărat, când simt că-mi fuge pământul de sub picioare caut baierele cerului și mă agăț de el, plină de speranță, fără să-i mai caut scara salvatoare care să mă ducă într-acolo. „Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi toată scara”, ne sfătuia Martin Luther King. Nu o vezi, norii o acoperă uneori, dar o simți în gând, în adâncul gândurilor tale și capeți curaj. Poate de aceea ne dorim cu o imensă ușurătate, bucurie și grabnică speranță în suflet: „Frohe Ostern!” („Paște Fericit!”) făcându-ne pe toate căile posibile cunoscutele urările  noastre pascale: „Frohe Ostern!”. Ne dorim un Paște fericit într-o mare de nefericire… un strigăt de ajutor ridicat către cer. Căci tocmai am trecut peste zilele paștelui catolic. Oare am fost auziți ? Nu cred, căci iarăși, aidoma celui din anul trecut, sărbătorile pascale au venit înspre noi și în acest an, mai mult calendaristic, la început de aprilie și-au trecut liniștit, fără emoțiile de odinioară, când ne pregăteam cu gândul, cu fapta, cu sufletul plin de credință, să-l întâmpinăm și să-l petrecem în familie. Așa cum ar trebui să fie mereu sfintele sărbători de Paște. „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”, ne spune Mântuitorul Iisus Hristos…

De astă dată am petrecut mai mult cu noi înșine, alături de gândurile și de credința noastră că totul o să treacă și o să fim cândva, cât de curând, iar împreună, iar alături unii cu alții. O speranță care mă ține vie. O dorință care mi-apropie trăirile și gândurile. „Credința este o oază în inimă la care nu poate ajunge niciodată caravana gândirii”… Am găsit aceste rânduri din gândurile lui Kahlil Gibran pe care le citez aici și le apropii gândurilor mele pascale. Continuând să cred, nu cu o înverșunare habotnică, făcând zeci de mătănii, îngenunchind în fața altarelor și a preoților, ci cu ușurința unui suflet singuratec, spășit și încercat, pus în fața multor încercări incredibil de grele care m-au îndreptat spre singurul drum curat al credinței ușurându-mi drumul mai departe… „Credința adevărată crede incredibilul, vede invizibilul și poate imposibilul”… și, mai departe, mărturisește Tolstoi: „Faptele din credință întăresc credința. Credința produce fapte”… și te îndeamnă să te apropii prin fapte mai mult de cei dragi, din dorința de a trăi încă puțin cu adevărat, nu izolat, nu înfrigurat, nu grăbit să mai treacă cu bine încă o zi din puținele care mi-au mai rămas. Așa cu mine, constat că: „Viața mea trece așa de repede încât nu reușesc să mi-o trăiesc”, cum constatase Hemingway și căruia îi dau, cu adevărat, dreptate. Așa îmi merge și mie acum, între cele două sărbători pascale, lăsându-mă înconjurată numai de gânduri pascale, ocrotitoare.

Aștept cu înfrigurare, cu emoții strânse în rugăciune, paștele ortodox, paștele românesc, în speranța că poate el o să fie mai bun cu mine, mai luminos, mai prietenos. Numai credința îmi rămâne fidelă gândurilor mele pascale. Credința este ca o pasăre care cântă atunci când zorii nu au mai avut puterea și curajul să apară. Când zorii nu au apărut încă. „Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către nicăieri”, a spus savantul Petru Țuțea…

Credința, și numai ea, mă însoțește în tot acest interval de timp, când îmi desfășor, în taină aceste gânduri pascale, ocrotitoare. Gânduri păstrate cu atâta grijă de-a lungul anilor îndepărtați de locurile natale. Căci, așa cum afirma Rudy Roth, într-un context referitor la persoanele care au părăsit, dintr-un motiv sa altul, țara natală și care-și păstrează nealterată credința strămoșească, plecarea neînsemnând deopotrivă și dezrădăcinarea, credința rămâne nealterată, ea este „lumina care face ca un arbore să nu rămână închis în propriile rădăcini”, ci să aibă puterea de a-și întinde brațele către lumina lumii în care trăiește, integrându-se credinței vieții, întâmplărilor, trăirilor din noua lume în care trăiești. Numai așa nu rămâi un străin, un intrus, devii un suflet adecvat, alăturat celorlalți, nu rămâi un izolat. Este un act de înțelepciune, de îngăduință și acceptanță, de înțelegere și de reașezare a sufletului și a gândurilor. De liniștire. Este un respect tacit față de cultură, față de credința altor religii care ne înconjoară zi de zi… ne ocrotește zi de zi… o delicată și profundă gândire. O accepțiune necesară conviețuirii unul alături de altul. Un adevăr atât de adevărat care-mi luminează aproape și mai mult, acum, aceste gânduri pascale… Trebuie să mărturisesc că de peste patruzeci de ani de când trăiesc în Germania, mă bucur de fiecare dată să pot întâmpina și sărbători separat atât paștele catolic cât și pe cel ortodox. Nu întotdeauna se suprapun datele calendaristice, fiind diferențe de 4-5 săptămâni între cele două sărbători… Dar asta nu mi-a dat decât prilejul să mă pot bucura, de fiecare dată, de două ori de Sfintele Paști, fără să încalc nici o ordine religioasă. Bucuria credinței poate fi alături de tine de fiecare dată când oamenii în mijlocul cărora trăiești te cheamă să fii alături de ei, chiar și atunci când se adună în ceremonii pascale. Asta îmi aduce aminte de un moment de neuitat, când, cu mulți ani în urmă, fiind în Florida s-a nimerit să pot întâmpina și sărbători paștele catolic dar, mai ales, pe cel ortodox, căci am fost în noaptea sfintei Învieri și în ziua de paște alături de românii de pe acolo, adunați într-o minunată biserică aflată între Miami și Fort Lauderdale… Impresionant moment. De neuitat. Întreaga slujbă a decurs după un frumos ceremonial atât de binecunoscut mie, de la  slujbele de paște petrecute alături de părinți în România. S-a cântat în cor, într-un murmur divin, alături de preoții din biserică, s-au aprins lumânările cu lumina divină urându-și fiecare fiecăruia creștin: „Hristos a înviat”și s-a plecat cu lumina către casă… Fiecare înspre casele lor, urându-și iar și iar călduros „Hristos a înviat”, iar a doua zi curtea bisericii era plină de oameni, femei, bărbați, copii, mai ales mulți copii, frumos îmbrăcați în costume naționale, colorate. Era un colț de Românie adunată în numele credinței pe locurile acelea floredane, departe de țară. Au venit cu coșuri pline de cozonaci, ouă roșii, sticle cu vin și alte bunătăți aduse spre sfințire… apoi, în curtea bisericii s-a așternut o față de masă imensă, albă peste o masă lungă din lemn și s-au împărțit bucatele cu dărnicie, ciocnind ouă între credincioși, bucurându-se că sunt împreună, bucurându-mă că eram alături de ei. A fost un Paște cu adevărat sfânt pentru mine, ajunsă într-o altă lume. Mai târziu am fost și aici, în Germania, la slujbele de înviere din orașe diferite, la biserici ortodoxe diferite. Am căutat și mi-am dorit să ajung în mijlocul comunităților românești din diferitele locuri parcurgând uneori zeci de kilometri cu mașina, ajungând cu o mare bucurie la slujbele de Înviere din Baden Baden,Wiesbaden, Stuttgart, Düsseldorf, chiar și aici, la grupul ortodox al românilor din orașul unde locuiesc, dar nicăieri nu am reîntâlnit frumusețea ceremonialului slujbei de înviere trăit odată, de mult, în Florida… Românii de acolo, cei mai mulți erau ardeleni, se simțeau în acea noapte, în acele zile ale sfintelor sărbători, alături, uniți prin credință…

Cu timpul, am vrut să aflu mai mult despre calculul datei Paștelui, despre cauzele diferenței de dată și chiar dacă nu voi spune pentru unii nimic nou, pentru mine întreaga căutare a fost deosebit de interesantă. Aflu: „În contrast cu toate celelalte sărbători creștine care depind numai de mișcarea soarelui, ziua de Paște depinde atât de mișcarea soarelui de care depinde echinocțiul de primăvară cât și de cea a lunii” și stă scris mai departe: „Data Paștilor este, conform primului conciliu de la Niceea, prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară.” În vreme ce Biserica Catolică și Bisericile Protestante iau în considerare echinocțiul real de primăvară, bisericile ortodoxe și greco-catolice pornesc calculul de la ziua de 3 aprilie, socotită drept echinocțiu, 21 martie pe stil vechi și dacă urmărești mai departe explicarea acestor decalări ale zilelor de Paște, constați că și între bisericile ortodoxe există unele diferențieri în stabilirea zilelor de Paște, calendarul gregorian cât și cel iulian având un rol foarte important. Este un domeniu foarte delicat iar lămurirea acestor diferențe nu mi-ar ajuta prea mult la lămurirea gândurilor mele pascale, dar un lucru îmi este clar. Dacă Bisericile ar folosi același ciclu lunar, diferența dintre echinocții ar duce la o diferență în ziua Paștelui de o săptămână sau de 4 săptămâni. Totuși, o diferență controlată și dirijată de ciclul mișcării cerești, a lunii noi, a soarelui, a echinocțiului. Impresionantă mișcare a lunii și a soarelui care, netăgăduit, ne controlează, ne influențează mai presus de orice. Cerul m-a fascinat și m-a atras mereu, alături de el mi-am păstrat echilibrul sufletesc al gândurilor, dar nu ca pe un astrolog, ci ca un simplu viețuitor al acestui pământ, al unui om religios. „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credință”, a spus marele gânditor Cioran, căci așa voi sfârși și eu aceste gânduri pascale, nu înainte însă de a mai adăuga încă câteva: „Uneori se produce o suprapunere, când datele de Paște vor coincide. De exemplu, pe 25 aprilie 2025, sau 16 aprilie 2028 și, mai departe, 13 aprilie 2031” …Dar eu, oare, le voi mai apuca? Să pot petrece sfintele sărbători de Paște catolic și ortodox împreună? Sub semnul unui mare semn de întrebare, îmi vor rămâne gândurile mele pascale care mă copleșesc, acum când îmi petrec timpul în credință, așteptând paștele ortodox al acestui început de mai și să pot murmura cu o mare pioșenie în suflet tuturor „Hristos a Înviat!”, așteptând răspunsul: „Adevărat a înviat!”

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.