„Gard viu” de Gheorghe Miletineanu

75
Foto: Kfir Bolotin. Sursa: Teatrul Cameri
Foto: Kfir Bolotin. Sursa: Teatrul Cameri

cronica de teatru logo leviathanÎn principiu, un cronicar care respectă cu sfințenie regulile de exercitare a profesiei lui nu are voie să scrie pe temeiul impresiilor pe care i le-a produs vizionarea unei repetiții generale. În primul rând, pentru că între repetiția generală și premieră realizatorii spectacolului pot să-i mai aducă felurite modificări, unele chiar importante. Și în al doilea rând, pentru că între atmosfera adesea ușor tensionată, febrilă, a generalei și atmosfera festivă a premierei sunt întotdeauna deosebiri care se fac simțite în desfășurarea montării.

Și dacă tot încalc acum legile meseriei, o să le mai încalc o dată, începându-mi însemnările, în  lumina celor notate mai sus și contrar uzului, cu o observație critică: spectacolul Teatrului Cameri, care durează aproape două ceasuri fără pauză, suferă de câteva lungimi, mai cu seamă în a doua lui parte (măsurile de precauție față de epidemia de virus Corona par să fi jucat și ele un rol în apariția acestor lungimi); un regizor cu priceperea și cu experiența lui Ilan Ronen trebuie să fi observat asta în cursul generalei și poate că va avea tăria să facă în creația lui câteva mici tăieturi.

Am fost așadar invitat la o repetiție generală, o generală cu public, dar totuși o generală. Invitația s-a produs ca urmare a faptului că, după îndelungi ezitări, m-am adresat directorului artistic al teatrului, care pe vremuri mi-a fost student la școala de teatru Beit-Zvi. Și-a adus aminte de mine, le-a vorbit despre mine, pe câte înțeleg, cu deferență subordonaților săi, iar eu am acum bilete gratuite la încă două spectacole ale teatrului. Toată povestea asta m-a emoționat grozav și așa m-am și dus la generală, foarte emoționat – n-am mai asistat de peste zece ani la un asemenea eveniment – o generală.

Eram, firește, toți spectatorii care ne aflam acolo cu măști pe față ca niște personaje de commedia dell’arte, plasatorii s-au asigurat că suntem înconjurați de locuri goale (măsura asta de prevedere se numește, foarte amuzant, închiderea într-o capsulă!), și am urmărit, aproape tot timpul cu încordare, spectacolul Gard viu. Piesa este dramatizarea, realizată de Noga Ashkenazi după un roman de Dorit Rabinyan. Romanul acesta, publicat în 2014, a fost în epocă un best-seller, cu atât mai mult cu cât autoritățile s-au grăbit să-l scoată la un moment dat din programa școlară, din cauza gingașei teme pe care o tratează autoarea.

Despre ce e vorba în roman și în piesă? Liat Benyamini, 29 de ani, traducătoare de profesie, se află în Statele Unite, venită de la Tel Aviv, în 2002, cu o bursă Fulbright; locuiește în Manhattan și face acolo cunoștință cu Hilmi Nasser, 27 de ani, care e pictor, venit la  New York de la Ramallah (capitala de facto a Autorității Palestiniene). Între cei doi tineri se dezlănțuie o patimă nebună, în care o foarte puternică atracție erotică se îmbină cu tandrețe, și cu umor. Rudele lor de peste ocean își manifestă deschis ostilitatea față de acestă relație, care contravine tuturor prejudecăților sociale, religioase, politice și psihologice din țară; sora eroinei n-are nimic împotrivă ca Liat să fie amanta cui poftește, dar nu a unui arab, iar fratele lui Hilmi, uscat ca o figurină din placaj, nu încetează să-l susțină pe acesta financiar, dar nu concepe să-l știe încurcat cu o evreică. Prietenii celor doi îndrăgostiți sunt ceva mai îngăduitori cu pasiunea acestora, dar și ei conștienți că e vorba de o relație care sfidează convențiile unanim acceptate. Liat este cea dintâi care începe să-și privească legătura cu iubitul ei drept ceva provizoriu, ceva ce trebuie să ia sfârșit o dată cu întoarcerea ei, stabilită dinainte, în locurile de baștină.

Revenit la rândul lui în Israel, Hilmi nu încetează s-o caute pe Liat la telefon și autorii spectacolului sugerează subtil că poate, cine știe, tenacitatea celor doi tineri va găsi în cele din urmă o modalitate de a face ca dragostea lor să dăinuie chiar și neacceptată în societate.

Din păcate, finalul istoriei e melodramatic: pe plaja telaviveză preferată a lui Liat, Hilmi, care nu știe să înoate, încearcă să salveze o pereche în primejdie să se înece, și piere în valurile mării. Mijloacele regizorale și scenografice nițel gongorice cu care e pus în scenă acest episod accentuează caracterul lui kitschuliu – dacă-mi permiteți termenul.

Asta nu reușește însă să diminueze forța metaforei pe care e clădit întreg ansamblul spectacolului – gardul viu sunt prejudecățile de tot felul care interzic unui cuplu fericit să-și trăiască fericirea; această idee centrală e cunoscută din tragedia lui Shakespeare despre Romeo și Julietta și o poveste mai tristă decât a lor nu se află, spune poetul.

Ilan Ronen n-a făcut economie de mijloace regizorale și scenografice în montarea piesei. Pe scenă sunt rispite, într-o dezordine savantă, diverse elemente de mobilier, între care se distinge o saltea albă; salteaua asta stă adesea vertical; muncitorii de scenă ai teatrului mută elementele de decor din loc în loc în liniște deplină și cu precizie milimetrică; în fundal se văd proiecții de peisaje urbane în tonuri de acuarelă (scenografia – Shani Tur); din când în când sunt proiectate dinamice imagini video (Yoav Cohen). Costumele (Ula Shevzov) caracterizează fără ostentație personajele și sunt inteligent gândite în așa fel încât să permită schimbări rapide de costum, schimbări aproape pe neobservate. Luminile (Nadav Barnea)  urmăresc atent și cu discreție acțiunea dramei. Muzica (Daniel Salomon) evocă abil melodiile de la începutul mileniului.

Firește că la generală nu erau programe de sală (nu apar ele întotdeauna nici la premieră!). Am depistat numele unei părți dintre realizatori în materialele de reclamă publicate de teatru pe Internet.

Liat este în spectacol Avigail Harari; cu o impresionantă maturitate și seriozitate profesională, actrița transmite convingător sfâșierea tragică a personajului între mistuitoarea lui pasiune și conștiința dezolantă că aceasta nu se poate realiza în lumea concretă în care ea trăiește. Hilmi este, în montarea de la Teatrul Cameri, Amir Khoury, cu un șarm viril cuceritor, irezistibil și cu o imensă, tulburătoare delicatețe. Am apreciat în mod deosebit faptul că amândoi interpreții evită tonurile „ingenue” standardizate pentru personaje de tineri îndrăgostiți ca ale lor și parvin să insinueze cu tact și cu simț al măsurii fierbințeala senzualității lor, a amândurora.

Când la sfârșitul generalei distribuția a ieșit la aplauze (într-o atmosferă destinsă și caldă, țin să notez), am fost surprins cât de puțin numeroasă este. Regret că, din motivele explicate ceva mai înainte, nu pot da aici numele tuturor actorilor. Cert e că, împreună, ei conturează în linii dure o lume și instituie expresiv metafora gardului viu, ideea centrală a spectacolului.

Presimt că el va avea succes, un succes foarte prețios, ținând seamă de o anumită mentalitate înrădăcinată în public. Teatrul a știut să-și impună cu omenie ideile, fără să devină didactic.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.