Atunci când vorbim despre grădinile unui oraș precum Bucureștii, trebuie să ne amintim atât de proprietarii acestora, de grădinarii lor, căci ei dădeau fala grădinii, dar și despre impresiile unor călători care au fost impresionați de frumusețea acestor locuri. Astfel, o amintim pe englezoaica Lady Craven care, vizitând Bucureştii în luna iulie 1786, a fost sfătuită de consulul austriac Raicevich să vadă „o frumoasă grădină englezească ce aparţinea unui boier bătrân”.
Este vorba despre celebra grădină a stolnicului Constantin Cantacuzino, ajunsă, prin moştenire, în posesia banului Dudescu. Vizitatoarea engleză a putut constata că între grădina bătrânului Dudescu şi aceea a unui pastor de ţară din Marea Britanie nu era mare deosebire. Din notele de călătorie aflăm că lady Craven a fost impresionată de ospitalitatea boierului român: „Stăpânul casei, un bătrân venerabil, cu barba albă ca zăpada, mi-a oferit din toate fructele ce le avea în grădină.”
În privinţa acestor preocupări este foarte interesantă şi scrisoarea vornicului bucureştean Ştefan Pârşcoveanu care, la 6 septembrie 1780, se adresa prietenului său Hagi Pop din Sibiu: „Pentru grădinar ce-mi scrii că mi-ai găsit şi iaste om meşter şi harnic, foarte bine. Cum şi pentru simbrie că l-ai tocmit pe an cu l00 lei… şi 11 obroace de grâu… şi vedre de vin 20… sunt priimitor a-i da toate acestea pe deplin. Îi voi mai da altfel şi râmători şi alte bacşişuri. Dar cere să fie angajat pe trei ani, nu pe unul. Pentru că, când să zic şi eu Doamne ajută, la al doilea an de întemeierea şi deschiderea grădinii, el să lipsească.” Ştefan Pârşcoveanu mai are încă o rugăminte la Hagi Pop: „Noul angajat să aibă cu el uneltele de lucrul grădinii, de vreme ce eu îi dau atâta simbrie grea… şi să-i dai dumneata bani să cumpere seminţe de care-i va trebui.” În finalul scrisorii îi comunică: „Pentru lămâii ce-mi scrii, vei şti că s-au prăsit şi aici mulţi, ci oameni nu avem ca aceia, să poarte de grijă.”
Din documentele vremii mai aflăm că la marginile oraşului se ridicaseră o serie de chioşcuri, case de vară, cu grădină alături şi cu apă de izvor sau de cişmea. Aici veneau domnii să se recreeze, să scape pentru câteva ceasuri sau zile de agitaţia vieţii de la curte şi de căldura ce domnea în oraş. Aceste chioşcuri ajung în curând locurile preferate de plimbare ale bucureştenilor.
Unul era la mănăstirea Cotroceni, ridicat de voievodul Alexandru Ipsilanti în anul 1780, construcţie care s-a păstrat până în anul 1893, când a fost dărâmată, împreună cu o parte din zidul de incintă al mănăstirii şi cu vechea reşedinţă domnească, pentru a face loc noului palat regal care s-a construit în acea zonă.
Altul era pe malul lacului Herăstrău şi fusese ridicat tot în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782). Elveţianul Sulzer, care a stat câtva timp la curtea domnului, afirmă că locul avea o insulă, în jurul căreia doamna, însoţită de doamnele de onoare, obişnuia să se plimbe, într-o şaică (luntre mare), „în sunetul melodiilor turceşti”. Sigur, din vechiul oraș cu grădinile sale au rămas amintirile din paginile de istorie, de aceea orice copac într-un oraș din acest secol grăbit rivalizează cu o mică grădină. Blocurile capătă parcă o altă dimensiune dacă sunt în vecinătatea verdelui viu al copacilor. Doar așa orașul respiră!
