5. Cum se recunosc adevăraţii impostori?
Un eseu despre sentimentul de impostură şi diversele sale implicaţii este semnat de Belinda Cannone, romancieră, eseistă şi profesoară de literatură comparată la Universitatea din Caen, care a mai scris și Triumful prostiei. Mic tratat despre prostia inteligentei, carte apărută la noi la Editura Nemira, în 2008. Eseul porneşte de la o îndoială de ordin identitar: este poziţia pe care o ocupăm în acest moment legitimă? Sau, altfel spus, ocupăm în lume locul care ni se cuvine? Odată această întrebare născută în mintea noastră, spune Belinda Cannone, suntem absolviţi de statutul de impostori „adevăraţi“, pentru că premisa existenţei celor din urmă este chiar absenţa acestei tulburări lăuntrice, care vizează întrebările legate de autenticitatea sinelui şi legitimitatea locului pe care-l ocupăm în societate.
Ea mai crede și că adevăratul motor al devenirii personale, această nelinişte metafizică, manifestată prin întrebările legate de propria impostură, cultivate la extrem, se poate erija, însă, în blocaje şi depresii majore, ce vor avea efectul contrar: încremenirea în proiect, stoparea evoluţiei spirituale, intelectuale şi sociale. Pornind de la această premisă a caracterului benefic pe care îl dobândeşte o astfel de criză identitară, ce chestionează însăşi natura eului, autoarea îmbină consideraţii de ordin filosofic, trimiteri la diverse teorii psihanalitice, cinematografie, literatură, cu situaţii de existenţă cotidiană.
Și-a propus să exemplifice diferitele valenţe ale imposturii prin episoade reale sau ficţionale; de pildă, sunt luaţi în discuţie impostorii literari. Și, poate, cel mai impresionant dintre exemplele autoarei invocate aici, din viața reală, este episodul depresiei suferite de Jean Carrière, după câştigarea Premiului Goncourt: „Academicienii Goncourt mă urmăreau până şi în visele mele, cerându-mi socoteală pentru incapacitatea mea, somându-mă să dovedesc printr-o operă majoră că eram cu adevărat acela pe care ei îl încununaseră cu lauri.” El trece prin toate fazele inerente noii poziţii ocupate în ierarhia literară: depersonalizare (oamenii nu i se mai adresează lui însuşi, ci purtătorului titlului), reificare (noua poziţie presupune privarea de libertate, atât de necesară unui scriitor) şi culpabilitate (simte că nu i se cuvin atâtea onoruri, plus nevoia de a confirma, iar şi iar, o valoare pe care se îndoieşte că ar mai avea-o). Evident, scriitorul francez, afirmă autoarea invocată în acest text, face parte din categoria impostorilor, adică a celor care trăiesc apăsaţi de temeri metafizice, nejustificate, legate de meritele pe care le au sau nu.
Ca o concluzie, impostorul nu are, de fapt, o problemă cu ceilalţi, la care se raportează neîncetat, ci o problemă cu sine însuşi, pentru că se socoteşte, de la bun început, nemerituos, prea puţin dotat pentru locul pe care-l deţine în lume, iar autoarea ne propune fiecăruia dintre noi un astfel de examen personal, binevenit pentru igiena noastră mintală.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
