De câte ori citesc o carte, cel mai important pentru mine este să mă regăsesc printre cuvinte şi să închei cartea primind o nouă învăţătură. Absolut normal.
Cu cartea ”Tăcerea icoanei” *), pe care am primit-o în dar de la prietenul meu Florin Coman, autorul acestui volum, voiam să se întâmple acelaşi sentiment. După primele două pagini însă, mi-am dat seama că mă pierd undeva. Cuvintele mă atrăgeau, dar un ecou din mine mă forţa să nu intru în carte. O teamă neînţeleasă mă domina.
Îmi doream un răspuns de la ”Tăcerea icoanei”, să înţeleg ce am câştigat sau ce am pierdut în viaţă, dar rătăceam şi mai mult printre alte lumi. Am prins clipa din cuvintele cărţii şi mă vedeam copil privindu-mă într-o oglindă, rătăcind drumuri. Teama neînţeleasă era teama că mă voi cunoaşte în această carte.
Răspunsul de care mă tot feream, avea să vină cutremurător de adevărat la finalul cărţii. ”Tăcerea icoanei” este strigătul răspunsului din mine pe care îl aud surd în călătoria vieţii.
Pentru a linişti tăcerea din oglinda mea, plec să-l caut pe Florin Coman. Şi cum altfel, decât în gânduri. O întâlnire reală sau chiar virtuală, nu ar fi rezolvat niciun răspuns. Graniţa simţurilor umane ne-ar fi ţinut captivi. Trebuia să intrăm într-o altă lume, dincolo de noi.
Florin era bine mersi la drum de seară dărâmând ziduri de gânduri. Căuta un drum, probabil.
Lică Barbu: Bună ziua, Florin Coman! Vin la tine ca reprezentant al persoanei mele pe care încerc să o cunosc. Prin ”Tăcerea icoanei” ai deschis un portal al căutărilor de sine, iar eu nu ştiu ce să-mi răspund. Oglinda în care mă reflectez tace.
Florin Coman: Salutare, Licuţă! Mă bucur, prietene, ca ne reîntâlnim şi sper să sintetizăm totul într-un interviu scurt. Cel mai scurt! Trăim într-o lume în care nimeni nu mai are răbdare…
O primă idee: Dacă oglinda ta tace înseamnă că ai rămas omul deosebit pe care îl admir. A mea urlă şi trebuie să-ţi fac o confidenţă: Florin Coman e un escroc! A scris ”Tăcerea icoanei” pentru a aduce un pic de linişte într-o lume agitată, dar îşi trăieşte zilele printre oameni care au o singură responsabilitate: propria persoană. Dumnezeule, câtă gălăgie! Ţi-am zis că mă bucur că te reîntâlnesc?
Lică Barbu: Nu, dar o simt. Lumea ta ”agitată” nu are niciun Dumnezeu. Sunt doar umbre împrăştiate în lumea din cartea ta. Ei nu văd ”icoana”. Dar nici ”tăcerea”.
Pentru a ne lămuri cine suntem, de unde venim, de ce iubim, de ce, de ce, de ce, îţi propun să mergem în audienţă la Dumnezeu, să ne dea condiţia lumii. Lumea vieţii, cât şi a morţii.
Şi cum Dumnezeu este în noi, e foarte uşor să fim primiţi în audienţă. Trebuie să lămurim această agitaţie care ne striveşte înţelesul. Să ştim să nu ne irosim Timpul, aşa cum fac cei printre care trăieşti.
Florin Coman: Să mergem la Dumnezeu? Mi-e teamă şi nu sunt pregătit. Mergi tu! O să fie dezamăgit ştiind că am creat ”Tăcerea icoanei”, dar în continuare îmi irosesc viaţa pe Facebook, citind presa şi pierzând zile preţioase. O să dau socoteală mai devreme sau mai târziu. Cartea te dă cu capul de pereţi şi a reuşit asta până şi cu autorul ei. Ar trebui interzisă!
Lică Barbu: Cartea este gândul lui Dumnezeu. Teamă îţi este de tine, nu de Dumnezeu. Te pui în balanţă cu Lumea printr-o tăcere strigătoare la cer. Pereţii pe care îi lovim cu capul, sunt graniţele neînţelegerilor de care ne tot împiedicăm. Mulţi oameni fug de iubire, nu se lovesc cu capul de aceşti pereţi. Ei chiar sunt goi, sunt doar o chimie organică, fără suflet. Şi chiar dacă se lovesc, pereţii nu-i dor. Sunt foarte convins că Dumnezeu te-a călăuzit la scris. El ştie. Tu i-ai spus. Prin ”Tăcerea icoanei” te-ai apropiat de El. De fapt de Tine, cum îmi place să spun.
Florin Coman: Tot vrei să aduci discuţia într-o zonă filosofică, iar eu o „reduc” la zilele noastre. Iartă-mă!… Ştii de la primul interviu că prefer umilinţa şi nu am pretenţia că am răspunsuri universal valabile. Ba chiar mă consider un ”Disaster artist” care luptă să evite ridicolul. Abia reuşesc să înţeleg prezentul, nu am pretenţia transcedentalului.
Lică Barbu: Nici nu bănuieşti, dar suntem deja în audienţă, iar Dumnezeu ne ascultă. Ne ascultă călătoria printre gânduri, în alte lumi. Nici vorbă, ”a filosofa”. Căutăm Adevărul. Dar tu, nu şi nu, vrei în real. E dreptul tău de om. Rămânem captivi în această zonă pe care oricum o cunoaştem, de când e lumea. Importantă e înţelegerea, chiar dacă intrăm în contradicţii. Învăţăm. Nu ai cum să fugi de tine, Florine. Nu te lasă oglinda ta, dar nici artistul din tine.
Umilinţa pe care o afişezi, te face mai puternic. Modestia, ştii bine, e o virtute.
Florin Coman: Căutăm adevărul? Îl ştim prea bine. Dumnezeu nu l-a creat pe om special şi nici în ziua a șaptea. L-a creat în aceeaşi zi cu toate celelalte vieţuitoare şi doar noi ca animale care s-au adaptat mai bine acestei planete am ţinut să înserăm în Facere, ca aroganţă a supremaţiei noastre. Dar asta nu va dura mult cum nu a durat la nesfârşit nici cu dinozaurii … Dar îţi propun altceva în călătoria noastră pe mai departe. Dă-mi şansa ca acesta să fie primul meu interviu în sensul că inversăm rolurile. Eu o te întreb pe tine şi tu răspunzi. Îl înviem pe Socrate şi ne folosim de maieutica. O facem?
Lică Barbu: ”Facerea Lumii” este o legendă transmisă prin cuvânt. Şi cum la început a fost Cuvântul, fiinţele au cuvântat şi cuvântă de milenii căutând Adevărul. Noţiunea de Dumnezeu este atribuită prin religii, dar suntem departe de adevăr. Energia care ţine piatra-n piatră, forţa gândului care ne apără de pericole, amintirile din vise, iubirea de noi înşine pentru a trăi, în toate acestea există o vibraţie pe care omenirea a numit-o Dumnezeu. Există Dumnezeu, dar refuzăm să gândim că există în noi.
”Știu că nu știu nimic, spunea Socrate. Eu ştiu totuşi ceva. Ştiu că de două pagini încoace asta şi facem. Vom ,”moşi” întotdeauna adevărul.
Interviul este însuşi acest dialog unic în audienţă la Dumnezeu. Mă bucur că ai înţeles intenţia mea şi fără să vrei, ai acceptat.
Dar hai la primul meu interviu! E o provocare.
Florin Coman: Perfect! Prima întrebare: De ce crezi că m-am apropiat de Dumnezeu prin intermediul cărţii? Eu am crezut că m-am distanţat şi m-am apropiat de mine şi de oameni.
Ştim amândoi că ai dreptate, dar de dragul lui Socrate…
Lică Barbu: Cu toată ”fuga” ta, tot de Dumnezeu ai dat. Indirect, prin oameni. A schimba lumea prin cuvinte, a recupera irosirea vieţii într-o altă lume, a crede că există mai multe lumi, toate concentrate într-o oglindă care reflectă ”tăcerea”, este lucrarea Lui. Mai pe crezul meu, lucrarea Dumnezeului tău, acel care crede că te-ai apropiat să atingi oamenii, chiar şi printr-o carte. Am o presimţire că urmează o nouă carte a ”tăcerii”.
Florin Coman: Ai o părere frumoasă despre mine. Nu ştiu dacă o merit… A doua întrebare: Ţi-am zis că această carte are ceva unic. Ai descoperit ce?
Lică Barbu: După ce a creat Omul, Dumnezeu a creat artişti ca tine, pentru a lumina ignoranţa, pentru a spune Adevărul, pentru Iubire. Artiştii sunt mai mult decât oamenii normali, sunt zei, pentru că rămân nemuritori.
O mie de cititori ai cărţii tale, o mie de păreri. A mea este a o mie una. Iartă-mă, dar habar n-am să-ţi răspund. Orice carte are ceva unic. La tine am descoperit altceva mai unic: m-am descoperit pe mine.
Încerc să ocolesc întrebarea şi-ţi spun doar că m-a învăţat ”icoana” ta să tac. Unicitatea eşti tu, artistule. Cât de umil ai vrea să pari. Şi nu te mai scuza că ”tu nu contezi”.
Florin Coman: Iar mă flatezi… A treia întrebare: Crezi că ţi-ai irosit viaţa de până acum? Ai făcut vreodata alegeri „nenaturale” care crezi că te vor urmări chiar şi în lumea cealaltă?
Lică Barbu: Niciodată nu am fost mulţumit de mine, dar ştiu că nu mi-am irosit viaţa. Am gustat fiecare clipă. Urăsc somnul, timpul mesei şi orele de muncă de la serviciu pentru că îmi răpesc mai mult de jumătate din viaţă.
Dorinţele, ce par greu de realizat, se vor împlini atunci când vom şti cine suntem în oglinda din faţa noastră. Alegerile au întotdeauna regretele lor. Se putea şi mai bine. Moartea e doar o iluzie cu regrete eterne, iar eu nu regret nimic. Cum să-mi regret viaţa cu toate alegerile ei, chiar şi în altă lume? Ai observat că timpul s-a oprit când am început audienţa la Dumnezeu? E ceva unic. Doar copiilor li se întâmplă asta.
Altă întrebare! Ca să fim la modă, zic.
Florin Coman: Nu mai am nevoie de altele. Am toate răspunsurile să pot concluziona, cu acordul tău. Deja mi-ai spus că este prima dată când eşti intervievat, mai mult ai căutat adânc în tine să găseşti răspunsuri. Nu am vorbit deloc despre personajele din carte şi mi-ai zis că te aştepţi să găseşti de la o carte învăţături noi. În plus, mi-ai ridicat la fileu simbolul oglinzii şi tema audienţei la Dumnezeu… Ştiu că nu a fost întâmplător.
Unicitatea ”Tăcerii icoanei” este că nu face parte din niciun gen literar existent. Şoc şi groază! Nu ştiu de ce literatura se limitează la trei genuri? Probabil ca să mai treacă cineva şi bac-ul… Cartea nu este epică deoarece nu mă ajut de personaje să vorbesc despre mine sau să construiesc o idee. Nu este lirică deoarece eu nu sunt personaj. Şi evident că nu se încadrează în genul dramatic, ”EU nu contez!”, este capitolul dramatic al căutărilor mele. Nu este nici filosofie sau psihologie deoarece nu eşti un obiect, dragă cititorule, şi nu te analizez, nu îţi vorbesc despre idei, valori, acţiuni sau reacţii. Tu, cititorule, eşti personajul principal al cărţii mele la fel cum tu, Licuţă, eşti actorul principal al acestui interviu. Eu doar tac împreună cu Nice, Nietzsche, Ingrid, Stephan, Alice… şi ţi-am creat un mediu în care să te poţi desfăşura. Nu ştiu dacă am reuşit ceea ce mi-am propus. Tu să-mi spui dacă recunoşti personajul din oglindă?
Lică Barbu: Am ajuns amândoi într-un punct comun: ”Cine eşti tu?”– este cea mai grea întrebare din carte, iar audienţa la Dumnezeu nu se va termina niciodată până nu găsim răspunsul absolut al personajului din oglindă. Toţi suntem un fel de ”carte goală” pe care eu, la fiecare pas, în fiecare clipă, caut să o citesc mai atent, să umplu paginile goale ale vieţii, să ştiu ceea ce nu ştiu. Cu ”Tăcerea icoanei” am făcut primul pas.
Florin Coman: Eu am găsit un răspuns în timp ce scriam cartea: omul acela, urât, din oglindă, este responsabil pentru toată lumea şi pentru toate. Orice alegere egoistă se plăteşte şi ne va urmări chiar şi după moarte. Mi-e teama de această audienţă deoarece nu ştiu dacă la mine s-a umplut deja paharul, sau mai am vreo şansă…
Lică Barbu: Nu fi pesimist, pentru că miroşi a teamă. Responsabilitatea ta cu ”Tăcerea icoanei” este exact şansa ta de a fi citit de orice om rătăcit în căutarea cunoaşterii de sine.
Adevărul nu caută şanse, ci şansa îl caută pe el.
Căutând cuvinte pentru o concluzie a dialogului nostru, brusc mi-am adus aminte de vorbele lui Osho: ”Adevărul este o înflorire a tăcerii”.
Doamne ajută!
________
*) Volumul se lansa sâmbătă, 29 septembrie 2018, în cadrul concertului de la ora 11.30, de la Ateneul Român.
Arhiva rubricii Interviurile Leviathan
