În primăvara anului 2016 am realizat acest interviu cu actrița Adela Mărculescu care a părăsit definitiv scena teatrului, plecând spre dimensiunea infinită a lumii, pe 23 iulie 2026. Am cunoscut-o, am admirat-o ca orice om iubitor de teatru, sperând ca orice autor, să accepte un rol în piesele mele. Adela Mărculescu m-a onorat, acceptând rolul principal din piesa pentru copii Povestea alfabetului care s-a difuzat în premieră absolută, duminică, 3 iulie 2016, ora 9.00,la Radio România Cultural. A fost o experiență minunată, am descoperit că în lumea copilăriei imaginată în piesă, marea actriță a intrat firesc, creând, prin simpla-i prezență, magia atât de necesară unei creații adresată celor mici. Un gând pios și o lacrimă pentru marea actriță Adela Mărculescu!
Adela Mărculescu: „Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor”
Născută la 21 decembrie 1938, la Aiud, Adela Mărculescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1959, clasa profesor Alexandru Finţi. În prezent este actriţă la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.
Roluri la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti: Alexandra del Lago – Dulcea pasăre a tinereţii de Tennessee Williams, regia Tudor Mărăscu, 2005; Elena Ivanovna Popova – Viaţă de actor (Ursul şi Cântecul lebedei) de A. P. Cehov, regia Geo Saizescu, 2003; Olga – Maşinăria Cehov de Matei Vişniec, regia Cristian Ioan, 2003; Doris – Anul viitor la aceeaşi oră de Bernard Slade, regia Victor Moldovan, 2001; Sophie – Vecina de alături de Pierre Chesnot, regia Victor Moldovan, 2000; Euridice – Eleni de Kostas Asimakopoulos, regia Ion Cojar, 1999; Stela Campbell – Dragă mincinosule de Jerome Kilty, regia Mara Paşici, 1998; Vera Louise Simmons – Harvey de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, 1994; Tituba – Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa, 1991; Clitemnestra – Electra – O trilogie antică după Sofocle şi Euripide, spectacol de Andrei Şerban, 1990; Alexandra – Capcana de Platon Pardău, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1989; Leonora – Torquatto Tasso de Johann Wolfgang Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1988; Mioara – Idolul şi Ion Anapoda de G.-M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 1986; Steffy Blondell – Poveste din Hollywood de Neil Simon, regia Grigore Gonţa, 1984; Doamna Ruxandra – Alexandru Lăpuşneanu de Virgil Stoenescu, regia Cristian Munteanu, 1978; Daia – Cine a fost Adam? de Leonida Teodorescu, regia Cristian Munteanu, 1977; Margareta Aldea – Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977; Poezie, muzică, dans, regia Miriam Răducanu, 1976; Gabrielle – Danton de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974; Dona Diana – Dona Diana de Camil Petrescu, regia Victor Moldovan, 1973; Ana – Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa, regia Ion Finteşteanu, 1971; Epancina Aglaia – Idiotul de Feodor Mihailovici Dostoievski, regia Alexandru Finţi, 1969; Casandra – Troienele de Jean-Paul Sartre, regia Miron Nicolescu, 1968; Madeleine – Părinţii teribili de Jean Cocteau, regia Miron Nicolescu, 1968; Corina – Jocul adevărului de Sidonia Drăguşanu, regia Mihai Berechet, 1967; Isabela – Regina de Navarra de Eugene Scribe, regia Victor Moldovan, 1967; Logodnica – Nuntă însângerată de Federico García Lorca, regia Miron Nicolescu, 1966; Sorina – Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, regia Miron Nicolescu, 1964. Teatrul Radu Stanca din Sibiu: Frumoasa urâtă – Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii de Radu Stanca, regia Dan Alecsandrescu, 1971. Teatrul de Stat din Ploieşti (1959–1963): Ninuccia – De Pretore Vincenzo de Eduardo De Filippo, regia Valeriu Moisescu, 1962 ş. a. Teatrul Mic din Bucureşti: Fanny Friedberg – Misterul cizmei de Hans Albert Pederzani, regia Kurt Rabe, 1963. Teatrul de Stat din Botoşani (1957–1959): Ziţa – O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia Alexandru Finţi; Zerbinette – Vicleniile lui Scapin de Molière, regia David Esrig; Rosaura – Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Radu Miron.
Teatrul Naţional Radiofonic: roluri în Câinele grădinarului de Lope de Vega, Torquato Tasso de Johann Wolfgang Goethe, Cavalerul şi doamna de Carlo Goldoni, Casandra de Nicolae Iorga, Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca, Căsătorie cu de-a sila de Molière, Un caz clinic de Dino Buzzati, Somnul raţiunii de Boris Valejo, Dona Juana de Radu Stanca, Riţă, crăiţă de Gala Galaction, Sorana de I. Al. Brătescu-Voineşti, Al optulea păcat de Tudor Muşatescu, Iulius Cezar de William Shakespeare, Oedipe la Colona de Sofocle, O poveste de iubire de Radu Stanca, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Ruy Blas de Victor Hugo, Turnul de fildeş de Camil Petrescu, Lupii de aramă de Adrian Maniu, Romeo şi Julieta de William Shakespeare, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Pribeaga de Vasile Voiculescu ş.a.
Roluri în filme: Păcală se întoarce, regia Geo Saizescu, 2006; Diplomatic Siege, regia Gustavo Graef Marino, 1999; Să-ţi vorbesc despre mine, regia Mihai Constantinescu, 1987; Un oaspete la cină, regia Mihai Constantinescu, 1986; Declaraţie de dragoste, regia Nicolae Corjos, 1985; Surorile, regia Iulian Mihu, 1984; Galax, regia Ion Popescu Gopo, 1983; Cine iubeşte şi lasă, regia Gheorghe Turcu, 1982; Alo, aterizează străbunica, regia Nicolae Corjos, 1981; Iancu Jianu haiducul, regia Dinu Cocea, 1980; Hyperion, regia Mircea Veroiu, 1975; Ceaţa, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1973; Bătălie pentru Roma, regia Robert Siodmak (Germania), 1968, Serbările galante, regia René Clair, 1965; Televiziune: Une mère comme on n’en fait plus, regia Jacques Renard, 1997; Meurtres par procuration, regia Claude-Michel Rome, 1995; Un august în flăcări, serial tv, regia Dan Piţa şi Alexandru Tatos, 1974; Suflete tari de Camil Petrescu; Bălcescu de Camil Petrescu; Tache, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa; Conjuraţia lui Fiesco de Friedrich Schiller; Fântâna turmelor de Lope de Vega; Orfeu în infern de Tennessee Williams; Părinţii teribili de Jean Cocteau; Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri; Cronică de vitejie de Dan Tărchilă; Misiunea de Francisc Munteanu; Visul unei nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu; Harvey de Mary Chase; Ce e nou pe strada salcâmilor de Paul Ioachim; Unii l-ar numi destin de Titus Popovici; Ceasul adevărului de Radu Teodoru.
Premii şi distincţii: Premiul I şi titlul de Laureat pentru rolul Adela – Un oaspete la cină; Premiu pentru rolul Ioana Boiu – Suflete tari; Premiu pentru contribuţia adusă la interpretarea poeziei româneşti; Premiu pentru valorificarea scenică a poeziei lui Lucian Blaga; Oscar Românesc, Tel Aviv, 2000; Premiul Revistei VIP, 2006; „Înscris de excelenţă” pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului Festivalului de umor „Ion Canavoiu”, 1995 şi 1997. Membru fondator al Uniunii Elene din România, Membru de o¬noare al Fundaţia Culturală „Lucian Blaga” – Sebeş, Diploma de Excelenţă pentru marile merite în opera de slujire a primei scene a ţării, Ordinul „Meritul cultural” în grad de Ofiţer.
Puşa Roth: Cum s-ar putea defini, cum ar putea fi împărţită, în raport cu teatrul, o zi din viaţa marii actriţe Adela Mărculescu?
Adela Mărculescu: Simplu: Teatru. Spectacol de dimineaţa până seara, dacă se poate. Cam aşa: dimineaţa comedie, pentru revigorarea trupului şi a spiritului, după-amiază, dramă sau melodramă pentru a fi cât mai bine ancorată în realitate, iar seara tragedie ca să nu regret că s-a sfârşit ziua şi că mă culc. Şi apoi, ştiu eu, tot teatru. Fie că îl joc eu, fie că îl joacă colegii mei. În orice caz, mă bucur de orice succes şi, sigur că, normal, mă doare orice eşec. Ar mai fi ceva de spus. Tot teatru, dar citit. Pentru că, trebuie să vă spun, întotdeauna mi-au plăcut dialogurile, replicile, sau chiar proza, romanul, nuvela etc. Eu le simt în replică sau prin replică. Şi poezia, pe care o iubesc atât de mult, este tot o replică. Să spunem, replica unui suflet, replica unui sentiment. Cam atât. Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun, pentru că lumea mea este teatrul.
P. R.: Doamnă Adela Mărculescu, să vorbim despre teatrul de ieri şi teatrul de azi. Mulţi folosesc această sintagmă şi de aceea am recurs la această împărţire, să zicem, pe epoci, deşi teatrul poate fi, sau chiar este contemporan cu orice timp. Mă refer, desigur, la Marele Teatru.
A. M.: Eu aş face o altă împărţire: teatru bun şi teatru prost.
P. R.: Şi pentru ieri şi pentru azi?
A. M.: Categoric. Indiferent de anii în care a fost scris. Este vorba de acel Teatru, cu T mare, care îşi exprimă epoca şi care reuşeşte să treacă dincolo de o modă. În ceea ce mă priveşte, referitor la marele teatru de astăzi, nu ştiu, încă îl mai aştept. Îl aştept cu nerăbdare. Să ştiţi că nu cred că este vorba neapărat numai de România, eu ştiu, nu numai că ştiu, am învăţat şi ştiu, că farmecul, armonia, strălucirea, măreţia, de ce nu, eleganţa, nobleţea, toate formează teatrul. Şi tot legat de această problemă, eu mai cred un lucru, cred că de fapt există un binom: Epocă – Artist. Cele două se condiţionează şi, normal, se stimulează reciproc, şi de ce nu, chiar se anulează reciproc. Există epoci care creează anumite tipuri de artişti, care condiţionează şi favorizează dezvoltarea unui anume gen de artist. Cum, de asemenea, eu cred că pot exista artişti care, prin creaţia lor, reuşesc să construiască climatul spiritual al unei epoci şi chiar o caracterizează. Concluzia este logică, nu-i aşa?
P. R.: Trebuie să recunosc că aveţi perfectă dreptate.
A. M.: Continuăm. În anumite perioade istorice, epoca creează artistul de care are nevoie, şi de cele mai multe ori artistul pe care-l merită. Alteori, artişti destul de înzestraţi (sau artişti deosebit de neînzestraţi, avem destule exemple) pot inspira sau pot defini o epocă. Totul este ca echilibrul acestui binom, epocă – artist, să fie respectat. Şi atunci, să spunem, cazurile de „malformaţii” sunt mai rare. Cred că, la urma urmei, public şi artist se condiţionează reciproc, iar această teorie nu este deloc lipsită de sens. Acum mă întorc la lecţia de teatru pe care am învăţat-o încă din facultate şi la care profesorul nostru, Alexandru Finţi, ţinea foarte mult. Poate chiar înainte de a ne învăţa actoria, ne-a învăţat ce e buna cuviinţă, onestitatea, respectul pentru semenii noştri, discreţia. La urma urmei, ideea că public şi artist se condiţionează reciproc, nu este deloc lipsită de sens. Condiţia esenţială este însă – şi acum am să revin la ceea ce m-a învăţat profesorul meu – ca de o parte şi de cealaltă să existe respect şi bună cuviinţă. Ţin foarte mult la acest lucru, din păcate cu… puncte, puncte…
P. R.: Din păcate, timpul nu prea mai are răbdare
A. M.: Nu, nu, nu mai are răbdare… Ştiţi ce se întâmplă? Din păcate tot mai mulţi se referă la ceea ce pari, nu la ceea ce eşti. Lumea fiind dintotdeauna atât de ocupată cu aparenţele, ajunge să nu-i prea pese de realitate. E o problemă mai complicată, fiindcă intervin şi regretele pe undeva.
P. R. – Uneori ne gândim că lumea este o aparenţă şi teatrul o realitate.
A. M.: Vreau să vă povestesc despre ce înseamnă să fii o viaţă pe scenă, despre curajul de a fi femeie pe scenă, în viaţă, în faţa publicului şi în mijlocul lui. Sunt actriţă de teatru înainte de toate şi am jucat rolurile cele mai diferite, de la „Casandra” din Troienele de Sofocle, la Julieta din Romeo şi Julieta de Shakespeare, de la Zerbinetta lui Molière până la Logodnica din Nunta însângerată de Federico García Lorca etc., tragedie antică, dramă modernă, comedie bufă sau bulevardieră. Deci mori şi te naşti de infinite ori. Cu fiecare rol, cu fiecare spectacol. Într-o diversitate absolută. Aici stă dificultatea. Aici stă frumuseţea. Şi încă ceva: joci, creezi, exişti pe datele impuse de autor, îmbogăţite de eul tău psihic, fizic, emoţional, raţional, încercând mereu şi mereu, prin prezent, să rectifici trecutul pentru viitor. Ca orice menire a artei. Artistul de teatru, mai ales, cred eu, trăieşte o perpetuă aventură, cu nelinişte, curiozitate, cu setea de a se descoperi pe sine şi pe ceilalţi, pe sine prin ceilalţi, pe sine pentru ceilalţi şi pe ceilalţi, prin sine, pentru sine. Tu: Actorul. Ceilalţi: Spectatorii. Oricum, viaţa noastră este o eternă întoarcere la copilărie, cu jocul, curăţenia, credinţa şi credibilitatea acestuia. Trebuie să ai curajul să poţi trece de la o partitură la alta, să o iei mereu de la început, trebuie să ai curajul să fii mereu debutant, să treci peste spaime şi emoţii, să iei viaţa în piept…
P. R.: Doamnă Adela Mărculescu, să ne amintim o sintagmă frumoasă şi „dulce” nouă: Dulcea pasăre a tinereţii.
A. M.: O, da! Vorbiţi de un spectacol pe care îl iubesc foarte mult. Îl iubesc nu numai pentru că este o piesă atât de mare, cu un rol fantastic, atât de ofertant şi de puternic pentru o actriţă, dar îl iubesc pentru că este rolul pe care îl joc acum şi aşa se întâmplă mereu. Acel rol este extraordinar de important, şi el este important, fiindcă ştie să mişte, să atingă punctul sensibil al multor generaţii. Pe undeva este mitul acceptării vieţii, aşa cum este ea. Sigur, fără a-i aduce acuze unui om care, într-un fel, se salvează în final, adică are forţa de a trece mai departe. Artistul care vrea, trebuie să meargă mai departe, mă rog, cu ironie, cu umor, cu sarcasm, dar mai ales cu simţ dramatic, până la punctul suprem. Într-un fel, putem spune că Dulcea pasăre a tinereţii este dreptul la Fericire. Sigur că reprezintă într-un fel, forţa de a trece mai departe, lovindu-se însă de nepăsarea celorlalţi. Este teribil cum anumite piese reuşesc să-şi pună amprenta atât de puternic, indiferent de timpul care s-a scurs, fiindcă au trecut foarte mulţi ani de când a fost scrisă piesa. Ea este urmărită, înţeleasă şi iubită cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi patimă ca în primul moment. Ştiu eu, poate că e şi dorinţa tuturor de a rescrie ultimul act, apropo de acest ultim act. Truman Capote spunea la un moment dat că „viaţa e o piesă relativ bună, cu un act trei scris prost”. Ei, dorinţa mea este ca acest act trei să poată fi schimbat. Nu este vorba numai de mine, ci este problema unei întregi generaţii, pentru că mereu se vorbeşte de conflictul dintre generaţii. Toată lumea vorbeşte de conflict. Nu există, sau mai bine spus, n-ar trebui să existe acest conflict. Pe undeva, meseria noastră este nedreaptă, pe cât este de minunată, pentru că depindem foarte mult unii de alţii. Şi foarte strâns. Şi atunci mă înţelegeţi de ce poate fi teribil de nedreaptă.
P. R.: Doamnă Adela Mărculescu, în opinia dvs., viaţa este teatru sau teatrul este viaţă
A. M.: Nici nu mai ştiu. Dacă mă întrebaţi pe mine ca actriţă, pot să vă spun că dincolo de teatru nu pot să trăiesc, şi-atunci mă tem că n-aş putea să vă răspund, sau nu sunt cea mai indicată să dau un răspuns corect, adevărat, nu ştiu. Nu ştiu, pentru că, dacă actorului i se ia scena, moare. Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor. Şi atunci ce răspuns pot să vă dau eu la această întrebare?
P. R.: Daţi-mi voie, să-mi răspund eu. Răspunsul este să trăiţi pe scenă.
A. M.: Alţii şi-au dorit să moară pe scenă. Şi chiar s-a întâmplat de foarte multe ori
P. R.: De la Molière încoace…
A. M.: Da, da. Important este să trăieşti Teatrul.
2016
Întâlnire de poveste cu literele: ”Povestea alfabetului” de Pușa Roth
