La început a fost un film realizat de Danis Tanović după un scenariu scris de el însuși; filmul era o coproducție anglo-franceză în colaborare cu Bosnia și Herțegovina, cu Italia, cu Belgia și cu Slovenia, a ieșit pe ecrane în 2001 și a fost distins cu Globul de Aur pentru cel mai bun film străin. Acțiunea filmului se petrece în 1993, în timpul războiului civil. Un grup de soldați se rătăcește într-o noapte cu ceață între cele două linii ale frontului, în tărâmul nimănui; trei soldați supraviețuiesc, într-o tranșee, schimburilor de focuri care au loc dimineața, după răsăritul soarelui; unul dintre ei e culcat pe o mină care poate în orice clipă să explodeze; ceilalți doi izbutesc să comunice în afară situația lor, în pofida suspiciunilor reciproce și a tensiunilor dintre ei; intervenția forțelor ONU nu parvine să rezolve situația, nici ziariștii care vor să dea seama de situație de la fața locului; cei doi sunt uciși în clipa în care unul dintre ei nu-și mai stăpânește nervii și se folosește de un pistol; tot ce poate face elicopterul ONU e să încarce, pe tărgi, cadavrele celor doi soldați; specialiștii convocați pentru dezamorsarea minei pe care e culcat al treilea se declară neputincioși în fața situației, și acest al treilea e abandonat singur, să zacă pe mină, părăsit de toți.
Aflu că scenariul filmului lui Tanović a prilejuit și la București o versiune teatrală, pusă în scenă la Teatrul Național de către Alexander Morfov. În versiunea scrisă pentru Teatrul Ghesher de către Roy Chen acțiunea a fost strămutată în aproape strictă actualitate, din fosta Iugoslavie la granița dintre fâșia Gaza și Israel, iar locul tranșeii în care se petrece acțiunea filmului l-a luat unul dintre tunelurile construite pe sub această graniță. În acest tunel ajung să fie blocați, după un schimb violent de focuri, doi israelieni și un arab, fără nici o posibilitate de comunicare cu exteriorul, fără să știe nici măcar în ce direcție e Gaza și în ce direcție Israelul. În tunel se mai află cadavrul unui arab, iar unul dintre cei doi israelieni, Iftach (Mickey Leon), care e miluimnic, adică militar în concentrare, stă așezat pe o mină care la orice mișcare a lui riscă să explodeze…
Când sosești la teatru ți se înmânează la casă un ”buletin de vot” – urmează să soliciți spectacolului, pentru care au fost pregătite două finaluri posibile, un happy-end sau un sfârșit tragic; votezi așadar, potrivit expresiei ebraice ”o lumină la capătul tunelului”, dacă la capătul tunelului este într-adevăr o lumină, sau nici pomeneală, adică dacă se mai poate încă spera într-o soluție rațională a străvechiului conflict sau trebuie renunțat la orice speranță. Nu-mi dau seama cât de onest joacă teatrul jocul acestui drept de opțiune care li se acordă spectatorilor. De anunțat se anunță că, în opinia spectatorilor, ”există o lumină la capătul tunelului”. Spectacolul se sfârșește cu bine, deși, după ce în tunel au coborât salvatorii și oamenii televiziunii, militarul mai vârstnic care șade pe o mină e uitat acolo preț de câteva ceasuri și lăsat să se descurce singur, cum o putea. El se salvează dându-se de-a rostogolul de pe mină care, fiind prea veche, nu explodează. Dar omul nu se salvează înainte de a fi înregistrat pe smartfonul lui un text de adio pentru fiica lui, a cărei bat-mitzva a ratat-o din pricina aventurilor petrecute în tunel. Un val de melodramă năpădește spectacolul, însoțit de muzică duioasă (Roy Yarkoni). Apoi, totu-i bine când se sfârșește cu bine. Nu pot ști ce gândește majoritatea spectatorilor despre această dublă încheiere a piesei. Ghicesc însă ce gândesc cei care s-au săturat de vorbe goale în materie de politică.
Un prieten mi-a povestit că a văzut spectacolul într-o seară în care spectatorii au optat pentru un final tragic al piesei; cei doi care sunt scoși din tunel după intervenția autorităților israeliene nu-și strâng mâna în fața camerelor de televiziune, ca în versiunea pe care am văzut-o eu, ci se ucid unul pe celălalt, iar mina pe care e culcat cel rămas în tunel explodează… Deci nu există soluție pentru străvechiul conflict; dar, cel puțin, teatrul e fair față de public, neadoptând, față de acest conflict, o poziție tranșantă.
Între cei trei bărbați captivi în tunel relațiile sunt mai întâi de suspiciune reciprocă și de dușmănie și sunt pline de agresivitate, dar, treptat, ele se încălzesc. Palestinianul Hisham (Firas Nassar) vorbește perfect ebraica, fiindcă a avut o prietenă evreică pe vremea când muncea cu ziua la construcții în Israel. Treptat ostilitatea se topește și, după epuizarea, în conversație, a diverselor clișee legate de necontenitul conflict palestiniano-israelian – inclusiv pronunțarea, care trebuie neapărat corectată, a unei cumplite înjurături în arabă, pe care israelienii o folosesc curent, dar nu o rostesc corect –, iese la iveală că Hisham, omul organizației Hamas, e un tip simpatic, generos și cu mult simț al umorului, că sarmalele pregătite de maică-sa și din care oferă darnic israelienilor, sunt delicioase, că e dispus să-și împartă rezerva lui de Cola cu tovarășii de ghinion. Dușmanii seamănă cu ai noștri chiar mai mult decât s-ar putea crede, suntem cu toții oameni și, în fond, n-avem nimic de împărțit unii cu alții, decât nefericita situație geopolitică în care ne aflăm. Tensiunile provocate de cumplitul huis clos pe care îl relatează spectacolul nu-l împiedică să fie plin de umor – umor sinistru, dar umor.
La etajul superior al decorului (Michael Kramenko, costumele – Oren Dar) se confecționează și se transmit emisiuni de televiziune – blocarea în tunel a celor doi soldați israelieni s-a aflat, e comentată, se promit ajutoare etc., totul între emisiuni de reclame. Un trimis al ONU ia și el parte la agitația din jurul tragicului incident. După cum era de așteptat, toată demagogia politicianistă despre încetarea – temporară – a focului, angajamentele luate în domeniul tratativelor de către primul ministru etc. etc., se revarsă la etaj puhoi, vag tulburate de gafele unei crainice (Karin Saruya), despre care e greu de spus dacă sunt comise de candidă ce e crainica sau de afurisită ce e.
E momentul să afirm neted că dacă istoria celor trei militari ”prinde” și ”cucerește” sala, toată partea de ”satiră politică” a piesei, partea pentru care teatrul nu precupețește eforturi de relații publice, e mult mai puțin izbutită, fiindcă nu e căptușită de adevăr omenesc, ci e confecționată din materiale prefabricate. E o procedare foarte greu, imposibil de justificat. Nici o comparație a versiunii lui Roy Chen cu filmul lui Tanović nu are sens – prea sunt deosebite contextele istorice în care au loc cele două versiuni și prea diferite posibilitățile cinematografului de cele ale teatrului, dar nu mă pot reține de la observația că neputința totală a forțelor ONU de a rezolva situația în fața căreia sunt puse (situația asta, la drept vorbind, nici nu-i prea interesează pe șefii care reprezintă Națiunile Unite), este prezentată în film fără nici o umbră de intenție satirică, ca un fapt obiectiv care se constată, dar față de care e absurd să iei vreo atitudine; optica aceasta față de demagogia politică e mult mai eficientă decât cea caricaturală din spectacol.
Regia (Irad Rubinstein) a avut mare grijă ca montarea să fie spectaculoasă – o bandă sonoră de explozii și împușcături asurzitoare (Michael Weissburd), efecte de lumină (Avi-Yona Bueno – Bambi) orbitoare; am semnalat mai înainte melodrama care inundă tunelul către final; n-am să menționez însă și derogările de la bunul gust din spectacol, pentru că trebuie să-i recunosc lui Irad Rubinstein o foarte bună îndrumare a actorilor. Sunt toți trei admirabili, cei doi pe care i-am pomenit mai sus și Ido Moseri, irezistibil în rolul tânărului Tzlil. Alexander Senderovich, Assaf Pariente, Alon Friedman, Paulo E. Moura și Noah Har-Tzion întregesc cu talent distribuția.
Fiecare cu prejudecățile lui. Le am și eu pe ale mele, recunosc. La un film comic despre Auschwitz (un asemenea film există!) eu nu mă duc, nici dacă primesc de la toată lumea asigurări că e foarte bine făcut. Situația în care se află fâșia Gaza și regiunea israeliană din dreptul graniței, este atât de tragică, încât nu-mi prea vine să mă amuz, nici măcar cu umor macabru, când e vorba despre ceea ce se întâmplă în tunelele săpate acolo pe sub graniță și despre ceea ce se întâmplă de cele două părți ale graniței.
Spectacolul conține un climax comic (sau ”comic”, depinde de felul în care simte fiecare lucrurile): Tzlil se tot căznește să găsească o ieșire din tunel, sfărâmă cu ce are la îndemână niște bucăți din pereții și tavanul tunelului, nimerind, o dată, peste, probabil, fundul unei latrine și a doua oară peste o pungă de hașiș ascunsă între cărămizi. Nu e greu de imaginat ce urmează – în chip de culminație – după ultima descoperire. În delirul consumului de hașiș se întoarce pentru câteva clipe la viață chiar și… cadavrul arabului ucis la începutul piesei!…
Spectacolul în totalitate are ritm, are nerv, are, în felul lui, și haz. Lumina pe care el o asigură la capătul tunelului este o strângere de mână între reprezentanții forțelor beligerante, o strângere de mână care are loc după o foarte-foarte lungă ezitare. Evident, calda relație de prietenie care se stabilește încetișor între prizonierii tunelului e o garanție mai sigură de lumină la capătul acestuia decât această strângere de mână.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
