Venea Președintele. Venea să vorbească poporului timp de o oră, să-i răspundă la întrebări, acele răspunsuri care ocolesc pe departe, cât mai departe întrebarea încercând să-l convingă (pe el, pe popor) că negrul e gri argintiu, iar griul un roz plin de lumină. Venea, mica suită ocupase pozițiile, ceasul din hol înainta oftând din minut în minut. Gazdele de importanță secundară se aliniaseră la ușă și chiar dincolo de ea, în stradă, pentru a-l întâmpina cu zâmbete lipicioase din care nu lipsea subtilul rictus al neliniștii: ”Nu-i așa că, dacă se fac schimbări, veți sugera să nu se schimbe, veți…, noi, ați văzut, ne-am străduit, imaginea…”
Gazda principală aștepta sus, la locul faptei, conform principiului că nu se cade să… Cele două lifturi stăteau protocolar cu ușile deschise. Venea Președintele, prin urmare ceilalți angajați ai instituției, nărăviți la lifturi, fuseseră goniți cu un sfert de ceas înainte. Legile de fier, nu cumva, aerul, imaginea… Când oaspeții ajunseră la lifturi, se observă rapid că, oaspeți și gazde, erau mai mulți decât capacitatea respectivă. Cum însă prezența de spirit e o trăsătură definitorie, în lifturi intrară câți trebuia. Selecția se făcu instantaneu, cu aceeași prezență de spirit, în funcție de ierarhia imuabilă a gazdelor de importanță secundară.
E adevărat că, dacă stăm și analizăm, unul sau doi din cei rămași pe dinafară ar fi fost îndreptățiți să se afle înăuntru, având în vedere funcția, influența, puterea executivă. Proiectantul lifturilor, tehnocrat îngust, nu avusese în vedere asemenea situații, nici măcar nu intuise cât de important e să te afli în lift în momente speciale. Proiectantul era, firește, cu desăvârșire apolitic.
Nu era însă timp de analiză, orice secundă irosită putea conduce la o ratare. Președintele putea să fie lovit de amnezie, amnezie care, când se fac schimbări, cine mai știe cum se răsfrânge… Așa că iată ce văzu un angajat din afara ierarhiei, rătăcit – nu s-a putut afla cum – pe scări, în lipsă de lift. Văzu după ce apucă să se lipească de perete: doi domni cu mustață, confundabili ca două picături de ploaie, rămași pe jos, urcau în alergare scările. Genunchii îndoiți la maximum supuneau la o teribilă probă de rezistență stofa pantalonilor, tălpile pantofilor atingeau scurt, ca o flacără, scările, din patru în patru. Brațele băteau aerul ajutând la înfrângerea meschinei gravitații. Angajatul rătăcit se strădui să observe care din cei doi domni avea avans în această ascensiune; nu fu cu putință întrucât mustățile erau identice, ca și sublimul lor efort. La cinci-șase scări distanță alerga suspinând o doamnă. Deznădejdea că va ajunge prea târziu îi răvășise coafura, ochelarii îi căzuseră pe vârful nasului. Ghemuit în perete, biciuit de curentul pus în mișcare în urma celor trei corpuri, angajatul auzi totuși clinchetul strident al liftului oprit la etaj, simultan cu zgomotul pantofilor frânând pe ciment. Domnii ajunseseră la timp. Neavând ureche prea fină, angajatul nu distinse dacă și tocurile pantofilor de damă reușiseră finalmente aceeași performanță. Coborând pe scări – curentul încetase – se trezi plin de gânduri: oare Președintele sesizase devotamentul dovedit de trei cei alergători? Remarcase grija lor neștirbită pentru imagine? Sau, meditând deja, hamletian, la negru și roz, nici nu-i băgase în seamă?
Costin Tuchilă