„Întâmplate întâmplări” de Cornelia Bartels

44
cornelia bartels toamna germania proza

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAzi e sâmbătă, o zi de octombrie. Mijloc de octombrie. Mă bucur enorm că afară e frumos. Nu e soare, dar nu plouă. Cerul e gri și termometrul s-a oprit la 10 grade Celsius… O zi minunată de mers la plimbare cu Hugo. În sfârșit, o scurtă plimbare după două săptămâni grele pentru noi doi… Hugo a fost bolnav și eu am suferit lângă el, până azi, când totul a revenit la normal. Am suferit ca un câine lângă câinele meu drag care s-a dovedit mai puternic decât mine. Încă o lecție pentru mine. Să fiu tare la încercări grele. Bine că totul s-a terminat cu bine…

Așadar, întâmpinăm această zi de sâmbătă cu inima veselă… Din nou afară. Din nou ochii pot privi toamna care s-a instalat de câtva timp, fără să o observ…  „– Cri, cri, cri,/ Toamnă gri,/ Nu credeam c-o să mai vii”… Și a venit. Ridic ochii și văd cerul gri. Ici-colo se sparge cerul și lasă să se strecoare, timid, razele de soare. Un soare puțin obosit după o vară fierbinte și lungă, ascuns după nori. Acum observ copacii. S-au îmbrăcat cu haine tomnatice. Pulovere și fulare, pelerine și mănuși de frunze, de frunze colorate, le acoperă crengile cu grijă… Haine superb colorate. De la un galben auriu până la roșul sângeriu. Verdele se lasă colorat cu măiestria pictorului ascuns în brațele toamnei. Minunată paletă de culori! Copacii își poartă hainele toamnei cu o oarecare teamă, să nu se scuture, să nu rămână goi. Of, Doamne!, haine cu grijă croșetate de mama natură. Fiecare adiere de vânt scutură ramurile, câte o frunză e aruncată departe, undeva, la pământ. Observ zborul semințelor de tei care parcă au aripi și se joacă puțin, plutind în bătaia vântului, jucându-se cu fiecare adiere. Pare un dans, o rostogolire spiralată până să atingă pământul. La primăvară, desigur, vor răsări noi vlăstare, vor crește noi copaci și vor umple parcul cu tei. Ce minunat!, mă gândesc. Dar eu, oare, îi voi mai vedea crescând? Voi mai vedea copaci, sub umbra cărora să-mi odihnesc oboseala anilor?… Nu cred…

Dar azi mă bucur de mișcarea asta necontenită a naturii și-mi dă curaj. E minunat să fii afară și să poți respira toamna după o vară fierbinte. Am văzut mulți copaci care nu au rezistat secetei. Au murit. S-au uscat. Acum, toamna, au fost tăiați. Mă dor copacii tăiați. Cioturile acelea rămase în pământ sunt pentru mine adevărate răni după o amputare. Vara fierbinte a trecut, lăsând multe urme, uscăciuni, adevărate răni. Toamna încearcă să ocrotească natura, aducând ploaia și cu lacrimile cerului să reînvie natura. Semințele, scuturate de fiecare adiere de vânt, cad pe pământul roditor în speranța reîncolțirii în primăvară. Dar până atunci toamna are de lucru. Bruma își lasă lacrimile să coboare în fiece dimineață pe frunze și pe iarbă reîmprospătându-le. E plină natura de toamnă și te invită să te bucuri alături de ea. Octombrie este o lună minunată, a Balanței aflate între toamnă și iarnă…

E sâmbătă, și la noi miercuri și sâmbătă este piață în centrul orașului. Un eveniment așteptat aproape de toți orășenii, dar și de vecinii noștri. Este o piață mare care se deschide la nouă dimineața și la ora două se închide. Piețarii își strâng cu multă grijă tarabele pline de zarzavaturi, flori, coșuri împletite, rulote cu mezeluri, carne, pește, pâine, prăjituri ca de casă. Vin și olandezi cu delicioasele și feluritele cașcavaluri… O întâlnire care nu trebuie pierdută. Dar, mai ales, toamna, piața reînvie, încărcată de bogățiile și roadele toamnei. M-am grăbit să ajung în piață și să nu pierd spectacolul viu oferit de vânzătorii amabili și veseli. Mai ales dacă cumperi câte ceva de la taraba lui. Aici poți trăi, uneori, câteva întâmplări spontane, întâmplate între oamenii veniți la cumpărături și piețarii veniți de prin alte locuri. Sunt piețari aproape nomazi… Merg cu tarabele lor încărcate cu bunătăți în diferite orașe din jur… Numai duminica și în sărbătorile legale stau acasă. Florarii sunt cei mai mulți… Buchete imense de dalii, de floarea-soarelui, de trandafiri, tufănele. Doamne!, flori la fel de frumos colorate ca și copacii despre care am amintit… Ghivece cu flori rezistente la frig, cu mușcate înflorite, pentru balcoane, grădini… Mă opresc de fiecare dată, mai întâi aici, le privesc, îmi umplu sufletul și privirea de frumusețea lor, apoi caut legumele… Mărarul, pătrunjelul proaspăt, desigur, că îmi lipsește leușteanul, măcrișul, loboda, ștevia, din piețele din România, dar găsesc altele, altceva… ridichile de tot felul, roșiile, castraveții, dovlecii. Acum e vremea lor și piața e plină de ei… Unii sunt numai decorativi și au forme curioase. Vine Halloween-ul și oamenii își decorează grădinile cu ei. O bucurie să-i privești. Ajung la fructe. Se mai găsesc căpșuni, producție locală, mere, pere, mai puțin gutui. Merele stau adunate în cutii enorme, pline ochi. Zeci de sorturi… Poți alege din fiecare soi câte un măr… au același preț… Mirosul lor parfumat nu se lasă acoperit de masca de pe față. Îl simți, strecurat pe sub mască. Respir adânc. Ce bucurie… Toamna e parfumată, toamna e  bogată. Piața e la fel de bogată… Lângă taraba unde se vindeau prune albastre, brumării, o mamă tânără cu doi copii se oprește și rămâne puțin nedumerită. Când mă apropii, o aud întrebându-și copiii pe românește… „cum se spune în germană la prune?”. Tăcere. Băiatul care părea mai mic răspunde timid: „nu știu, încă nu am învățat la școală”. Fetița silabisea cu glas șoptit: „pf-la-u-men”, cuvânt necunoscut, scris cu o cariocă neagră pe o tăblie albă. Mama, puțin nerăbdătoare, o întrerupe: „Taci, că nu e așa”. Și eu doream să cumpăr prune pentru găluște, așa că m-am apropiat de ea și i-am șoptit discret: „Flaumen.”. Și-a întors privirea către mine, zâmbind stingher. A cules din cutie câteva prune frumoase, le-a pus într-o pungă de plastic care, oricum, atârna acolo, și apoi a dat-o vânzătorului fără să scoată o vorbă… O puteam înțelege… Multe asemenea întâmplări am trăit aici, în Germania. La cumpărături, mai ales. Acum îmi amintesc de ele, cu un zâmbet îngăduitor pe față, dar atunci când s-au întâmplat, nu a fost așa. A fost, pur și simplu, rușinos, penibil, pentru mine. Aceste întâmplări, întâmplate cu mulți ani în urmă, când abia ajunsesem aici, s-au răspândit în noianul altora, aproape uitându-le. Dar azi, în piață, au revenit. Întâmplările întâmplate sunt ca baloanele de săpun… se umflă colorat în jurul tău, făcându-te să te rușinezi de situația ivită, apoi se sparg, ca și cum nu ar fi fost nimic. Nu rămân întipărite în albumul amintirilor… Baloane de săpun… mai mici, mai mari, felurite.

Acum câțiva zeci de ani, abia venită în Germania, am avut curajul, într-o bună zi, să merg singură la cumpărături. Citisem în dicționar cum se numește ce vroiam să cumpăr și m-am îndreptat spre măcelăria din oraș bine înarmată cu noile denumiri… Voiam să cumpăr limbă și să o gătesc cu măsline… Întreb vânzătorul, foarte serios, aproape emoționată: „Haben sie Zunge?”(„Aveți limbă?”) și, spre surprinderea mea, vânzătorul a scos limba la mine, râzând cu poftă. Nu am râs și eu, și am părăsit grabnic magazinul. Nu știam cu ce am greșit. Acasă mi-a explicat mătușa, Tanti Mitzi – de fapt, o chema Maria, dar noi așa îi spuneam –, așadar, trebuia să-l întreb dacă avea limbă de porc, sau de vacă, fiartă, sau proaspătă. Adică: „Haben Sie gekochte Schwein oder Kalbs Zunge?” Cam așa ar fi trebuit pusă întrebarea… Mai rău ar fi fost dacă doream să cumpăr creier, că tot îmi doream să gătesc o specialitate ca în România, creier pane, pentru draga mea mătușă. Dar aici nu se găsește așa ceva, spre norocul meu… Tot o întâmplare întâmplată în același mic oraș când, fiind în fața unor mezeluri atrăgătoare, înșirate în fața ochilor cumpărătorilor, am zărit ceva care semăna cu parizerul din România. M-am bucurat enorm și am rugat pe vânzător să-mi cântărească o jumătate de kilogram de parizer… O, Doamne!, ce catastrofă s-a declanșat în magazin. Râsete între vânzători… Așa ceva!? Nu am înțeles de ce am declanșat cascada de râsete… Doar am cerut o jumătate de kilogram de parizer! Din nou am găsit explicația la mătușa mea. În primul rând, aici nu se cumpără mezeluri decât pe felii, nu kilograme, adică „bitte, fünf Scheiben von denen” („vă rog, cinci felii din acela”) și, în niciun caz, de parizer! Căci parizer are, în jargonul  nemților, un cu totul alt înțeles și nu există niciun fel de mezel cu acest nume… De-atunci am preluat expresia generală „von denen und von denen”, arătând cu degetul exact ce doream să cumpăr. Parizerul meu se numește aici „Teewurst”, în  diferite sorturi…

Baloane de săpun care s-au spart în fața ochilor mei de cumpărător încă neinițiat în limba germană. Mi-a trebuit să trăiesc aceste întâmplări întâmplate cu mulți ani în urmă, ca să mă învăț minte…

Dar azi, în sâmbăta asta de octombrie, m-am îndreptat spre piață cu toamna în suflet, bucuroasă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Roadele și belșugul care mă înconjurau, tarabele pline cu toate bunătățile pământului mi-au deschis baierele inimii și m-am simțit deodată fericită. Am cumpărat flori, un buchet minunat de dalii felurit colorate, cu toate că mie nu îmi plac florile tăiate, le prefer în ghivece, cu rădăcină, dar întreaga mea stare de spirit era pozitivă, îngăduitoare. Mi-am zis… le voi lua acasă și le voi pune imediat în apă… îngăduindu-mi să cred că aduc în casă un buchet de toamnă cu mine. Apoi mi-am adus aminte că-mi doresc și câteva ouă proaspete, deh, de la țărani, ca în România… Vânzătorul mi-a întins florile cu un zâmbet pe față. I-am răspuns și eu zâmbind. Aproape că ne știm, de mulți ani cumpăr mereu câte ceva de la el. Aveam o stare deosebită, de fericire, aș putea spune și, uitându-mă în ochii lui, mă aud cerându-i cu o voce normală, caldă: „Bitte, zehn braune Augen” („Vă rog, zece ochi căprui”). Chiar repet: „Zehn braune Augen”… Abia a doua oară mi-am auzit vocea și ce i-am cerut… Dar simpaticul vânzător mi-a zâmbit și s-a îndreptat către colțul tejghelei unde erau cartoanele cu ouă brune și-a început să mi le așeze în cartonul pentru ouă, spunându-mi cu un glas blând și plin de înțelegere: „Ich weiss was Sie meinen” („Știu ce vreți să spuneți! ”). M-am grăbit să mă explic, spunându-i cu un glas puțin mirat: „Entschuldigung, ich weiss es nicht, warum ich auf so etwas gekommen bin!? Der Herbst ist schuldig” („Iertare, nu știu de ce mi-a venit să spun așa ceva! Toamna e de vină”)… „Ja, Ja. Selbstverständnis” („Da, da, desigur!”)… Ne-am despărțit zâmbindu-ne cu îngăduință, dar eu am părăsit piața, întrebându-mă pe drumul către casă, în gând, de ce oare mi-a venit să spun așa ceva? Poate Hugo e de vină că m-a privit la plecare cu cei mai frumoși ochi căprui… Poate…

Zece ochi căprui în loc de zece ouă brune? Care sună cam așa, românizând întâmplarea: „Țen braune augen”. Rima, bat-o vina! Poezia toamnei m-a împins să trăiesc asemenea întâmplări, întâmplate într-o zi de sâmbătă, la mijlocul lunii octombrie, în piața din mijlocul orașului… „– Cri, cri, cri,/ Toamnă gri/ Nu credeam c-o să mai vii […] Tare-s mic și necăjit!”

17 octombrie 2020                                                               Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.