”Întoarcerea acasă” la Teatrul Cameri din Tel Aviv – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

36
gheorghe miletineanu cronica de teatru

cronica de teatru logo leviathanNu e cea mai fericită traducere posibilă a titlului recentei premiere de la Teatrul Cameri și are și dezavantajul că e la fel cu titlul unei faimoase piese de Harold Pinter; dar, în raport cu ceea ce am de scris în continuare despre această premieră, traducerea asta e măcar exactă.

Pe vremuri, în România, dacă un secretariat literar nu parvenea să scoată programul de sală pentru ziua premierei, ăsta era un motiv serios ca să fie serios blamat; în Israel nici după șase-șapte spectacole conducerea teatrului nu se simte în culpă dacă nu sunt programe de sală. Pentru Întoarcerea acasă am primit din nou, în loc de caiet-program, un flyer – actorii sunt trecuți pe fluturaș în ordine alfabetică; sunt, ce-i drept, pe fluturaș niște minuscule fotografii ale lor, dar mi-e absolut imposibil să știu exact cine ce joacă.

Autoarea piesei este Aia Kaplan, care și-a pus-o singură în scenă. Piesa este inspirată de povestea vieții lui Yehudit Herman, care a trăit niște ani ”în umbra lui Goel Ratzon”, șeful unei secte, dar felurite povești despre alte secte, din Israel și din lume, au oferit și ele material pentru scrierea Întoarcerii acasă.

O femeie tânără, de 33 de ani, mamă a cinci copii, al căror tată este șeful unei secte, ajunge la poliție, unde i se cer declarații despre respectivul cap de sectă. Acesta se află în stare de arest, bănuit că ține un ”cămin” în care conviețuiesc numeroase neveste ale lui și vreo patruzeci de copii ai lui, dintre care câțiva proveniți dintr-un incest al respectivului cu o fiică. Poliția mai este informată – dar detaliul acesta este precizat ceva mai târziu – că odiosul personaj se lasă întreținut de pensionarele haremului său, care cad din picioare muncind în folosul lui, deși el are în bancă un cont de un milion… Eroina piesei, Noah pe numele ei adevărat și Ora după numele care i-a fost dat în sectă, refuză cu îndărătnicie să dea vreo declarație; în parte, încăpățânarea ei vine din faptul că șeful sectei i-a spălat perfect creierul, în parte, din rațiuni sentimentale și dintr-o spontană dorință de corectitudine.

Împotriva voinței ei, femeia este trimisă de poliție, împreună cu patru dintre copiii ei (un al cincilea este încă reținut, pentru controale medicale, i se spune mamei), la kibbutzul unde s-a născut și de unde a fugit la 17 ani de la părinții și de la sora ei. Așa începe întoarcerea acasă, despre care eroina crede inițial că e provizorie și de aceea răspunde cu ostilitate tuturor strădaniilor părinților ei și ale soră-sii ca ea să se simtă la kibbutz acasă.

Cititorii mei nu au văzut spectacolul de la Cameri, dar pun rămășag că ei ghicesc de-acum urmarea poveștii. Încetul cu încetul, rezistența eroinei la eforturile familiei de a o face să simtă că s-a reîntors într-un loc căruia îi aparține cu adevărat se topește. Motivele conflictelor familiale de odinioară se clarifică unul după altul, până și detestatul tată al eroinei izbucnește în plâns descoperind cât e de vinovat că fiica lui i-a preferat ca părinte un impostor abject. Mama iubitoare a eroinei e constrânsă și ea să realizeze în ce punct s-a făcut vinovată față de fiica ei. Un adorator din junețe al eroinei îi declară că sentimentele lui față de ea au rămas neschimbate de-a lungul celor 16 ani de absență a ei din kibbutz și că nu are nimic împotrivă, ba ar fi chiar încântat să se însoare cu ea, deși ea are cinci copii.

Dumirindu-se în privința celui care a fascinat-o și a hipnotizat-o și descoperind că propria ei fiică, cea încă reținută de poliție, e în pericol de a se lăsa sedusă de propriul ei tată, Noah acceptă să vină în ajutorul poliției ca să-l demaște pe mai-marele sectei. Totu-i bine când se sfârșește cu bine. Suntem în prag de An Nou, în kibbutz toți cântă în cor. Toată lumea e mulțumită. Virtutea a triumfat, viciul a fost pedepsit.

Mărturisesc că mă aflu într-un anumit conflict cu mine însumi scriind despre această piesă și despre acest spectacol. După douăzeci de minute de la începutul lui, știam ce se va întîmpla în continuare, știam că se va ajunge la un happy-end. Cu toate astea, am urmărit încordat desfășurarea acțiunii, toate etapele prin care trec eroii piesei ca să ajungă la dezvăluirea întregului adevăr și la împăcarea din final. Asta înseamnă că piesa, oricâte clișee ar conține, e bine scrisă!

Ici-colo – din motivele pe care le-am explicat la începutul acestor însemnări nu pot preciza ce anume datorez cărui actor – au fost momente actoricești deosebit de convingătoare. În general, spectacolul e bine jucat, cu multă grijă pentru adevăr psihologic. În mod cert, nu era necesar ca ofițereasa care conduce ancheta în privința cazului să înceapă prin a se comporta ca un gestapovist, pentru ca să descoperim apoi ce suflet de aur are. Și, tot în mod cert, actorul căruia i s-a pus pe cap o sinistră perucă blondă pletoasă ca să-l întruchipeze pe șeful sectei nu exprimă nici fascinație, nici hipnoză, nici nimic care să justifice toată tevatura produsă de el; e adevărat, nici textul nu-i oferea multe șanse de a fi convingător în ipostaza de diavol.

Costumele create de Yehudit Aharon sunt exact ceea ce trebuiau să fie. Mai puțin încântat sunt de decorul conceput de Svetlana Berger, alte lucrări ale ei mi-au plăcut; scenografia, foarte exactă, foarte ”funcțională”, mi-a amintit mult prea tare de genul de decoruri pe care le admiram la București pe la mijlocul anilor ’50 – realiste-realiste, previzibile, compuse din șabloane scenografice și absolut impersonale; de hârâielile pe care le produc panourile care ar trebui să gliseze între tablouri, lin și silențios, desigur nu Svetlana Berger e vinovată, dar e regretabil că Teatrul Cameri, altminteri cunoscut pentru înalta lui exigență artistică, le acceptă ca inevitabile.

Cu un alt prilej, am încercat să explic cititorilor mei de ce o piesă bine scrisă și chiar bine jucată poate să nu mă mulțumească pe deplin. Întrebarea e: cui i se adresează Întoarcerea acasă? Publicul care vine să vadă un spectacol al Teatrului Cameri sâmbătă, la ora 18.00, e sigur că nu se va lăsa niciodată ispitit de ideologia nici unei secte. Nu lui i se adresează piesa și nici spectacolul. Pentru publicul acesta istoria pe care o povestesc piesa și spectacolul e un reportaj despre un univers exotic.

Iubitorii de teatru care vin de shabbat la Teatrul Cameri să vadă un spectacol recent pot ”desprinde” din piesa Aiei Kaplan cel mult adevărul util că anumite erori de educație pot îndepărta de familie victime potențiale ale ORICĂROR ideologii neomenoase. Metafora de care mă folosesc de obicei pentru a defini acest soi de dramaturgie (și de spectacol) cu destinație imprecisă, dar în principiu educativă, sunt medicamentele trase în ciocolată ca să fie mai ușor de îngurgitat.

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.