”Între șine și mărfare” de Letiția Vladislav

653
Letiția Vladislav

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roAm primit pașaportul, cam la o săptămână după ce ne-au acceptat emigrarea. Două săptămâni viză de ședere în România. Pentru mine. Ai mei au căpătat două luni. Frații de la Nicolae Iorga știau, cu siguranță, că nimeni nu reușește să-și organizeze plecarea în două săptămâni. Trei dormitoare, o bibliotecă, patru pereți plini de cărți și amărâtele astea de cărți nu voiam să le arunc la gunoi, odată cu cojile de cartofi. Am început să dăruiesc din ele, pentru că nu toate puteau pleca cu noi. Peste drum era o farmacie și fata ce lucra acolo, o minune de tânără, educată, blândă și foarte citită, mi-a luat, cu mii de mulțumiri, multe cărți la care țineam ca la ochii din cap. Vreo două sute am trimis cu poșta în Germania, pentru că nu mă puteam despărți de ele. Restul s-a dus pe la scările și blocul de peste drum, unde trăiau o grămadă de intelectuali, veniți aici imediat după cutremur. Într-o săptămână nu mai aveam cărți în biblioteca frumoasă, făcută pentru export și cumpărată cu bani grei. O familie tânără, ce auzise că în blocul nostru sunt unii care pleacă, a sunat la ușă, rugându-ne să-i lăsăm să vadă ce vindem. Biblioteca, trei metri frumoși, cu bar și perini vechi, de la bunica, și-a schimbat proprietarii. Au mai luat și mobila din sufragerie, tot pentru export făcută, masa și scaunele de tip Bonanza și Olivetti, dragostea vieții mele, mașinuța unde îmi scrisesem cărțile. Nu o puteam lua cu noi, ne-au zis cei de la vamă. Am adus o sofa din camera de la balcon, altfel nu mai aveam unde ne așeza. Televizorul era bătrân și nu-l prea dorea nimeni. Copiii vedeau ”Mihaela” și alte desene animate, iar noi, seara, obosiți și plictisiți, vedeam cine știe ce film. Erau filme vechi. Și bune. Și tot într-o săptămână nu mai aveam cetățenie. Ne-au băgat sub nas niște hârtii, că nu mai suntem cetățeni ai republicii, dar că noi am cerut asta. Noi n-am cerut nimic. Mașinăria funcționa și noi le făceam jocul. Milițianul cartierului nu ne mai vizita și nu ne mai saluta, securiștii nu mai veneau noaptea să-și bea cafeluța cu spumă, nici măcar vecinii, curioși de moarte, nu se mai ocupau cu noi. Împărțisem hainele mele frumoase, fără bani, niște bijuterii de argint le luase soră-mea, lenjeria și tot ce era prin bucătărie plecase cu o mașină în sat. Nu mai aveam decât telefonul. Cred că intenționat l-am lăsat printre ultimele. Pentru mine era o încântare să am un telefon. Nu puteam uita noaptea în care tatăl meu a făcut o încurcătură de mațe, cum țipase maică-mea, trimițându-mă în satul vecin, cu lămpașul în mână, cerând să vin repede cu un doctor, ori cu mașina miliției, pentru că avea dureri groaznice și i se umflase burta, ca la vacile care mâncaseră prea mult trifoi. Era iarnă. Întotdeauna, când apăreau nenorocirile în viața noastră, era iarnă. Am apucat lămpașul și, fără să mă uit înapoi, am alergat pe Su Boca plângând și rugându-mă să nu-i plesnească burta tatei și să nu mă mănînce lupii care coborau de la Feredeie. Milițianul, chiar dacă nu era prietenul nostru, a fost impresionat să vadă o fătuță de șase ani, aproape la miezul nopții, în fața porții, cerând disperată ajutor. A sunat salvarea și pe mine m-a luat cu el în mașina miliției, înapoi spre drumul spre casă. Burta tatălui nu plesnise. Era imensă și tare ca o minge. Nana Saveta îi dăduse un ceai și se liniștise un pic. Frații mei, înnebuniți de imensitatea burții, întrebau fără pauză dacă îi ies mațele afară și refuzau să se culce, pentru că așa un spectacol nu era în fiecare zi în casa din față. Mica plângea. Cu toate problemele căsniciei, un bărbat mort era o catastrofă. Se ruga și făcea cruci deasupra lui, de parcă aștepta minunea cerească. Salvarea l-a luat și l-a dus la Spitalul din Simeria, doctorul asigurînd-o că totul va fi bine. Acea noapte de groază nu am putut-o șterge din mine. Un telefon era mai valoros ca un bărbat. Credeam eu. Deci, telefonul meu mai avea câteva zile de viață. Mai puteam suna, deși groaza că securitatea urmărea convorbirile și prietenii mei vor avea probleme, mă făcea să sun și să discut banalități sau să răspund cu minciuni, pentru că plecarea era destul de secretă. N-o făcusem eu. O făcuseră ei, tovarășii. Nu pot face propagandă, mi-au zis, mi-e egal de orice fel de propagandă. Tăceam ca mutu’ și aveam mustrări de conștiință. Știam de familii care au fost întoarse de la aeroport, numai că nu tăcuseră. Au mai așteptat unu, doi ani, ca să învețe, ziceau tot tovarășii, că nu se fac glume cu legile. Ultima viză. Pentru o săptămână. Dormeam pe niște saltele de plastic. Era cald, nu ne trebuia lenjerie. Perinuțele erau împrumutate de la doamna Stana. Ea știa cum este. Fata ei, căsătorită cu un neamț, a plecat, ca și noi, cu probleme. Era seară când am urcat în trenul de Viena. Telefonul fusese închis și depus la un birou. Nu mai putea suna nimeni. Eram dispărută. În câteva minute rămânea în urmă și Gara de Nord, pe care o iubeam la nebunie pe vremea aia. Veniseră puțini să-și ia rămas bun. Doamna Stana, Lotte și fata ei. Lotte, care după câțiva ani, îmi jucase un teatru uluitor, apelând la ajutorul meu, fata fiind epileptică și fără medicamente, Lotte, pe care o invitasem să vină la noi, plătind niște doctori să-i vadă copila, Lotte, securista, care și-a scris pașaportul cu propria mână. Fata nu era epileptică. Primise o scrisoare, pe adresa mea, cu un certificat de naștere, scris tot de ea, și niște sfaturi de la o frizeriță româncă din Paris, care o ruga insistent să n-o trădeze. Am deschis scrisoarea, am căutat-o pe Lotte și i-am întins documentul și cele scrise.

– Ai citit?, m-a întrebat cu fața roșie ca focul.

– Da, i-am spus, este, ca și la pașaport, scrisul tău. Acum știu de ce lucrai pe Aviatorilor, aveai prieteni milițieni pe Ștefan cel Mare și beai cafea cu o tipă pe Iorga…

– Ești văduvă, mi-a zis, rânjind, ai grijă, în ziua de azi se întâmplă multe…

Am tăcut. Nu am mai văzut-o niciodată. Sper să fi murit între timp. O urăsc. Nu pentru că era securistă, ci pentru că mi-a folosit bunătatea și mi-a călcat sufletul cu bocancii. La gară se arăta afectată și îndurerată. Încă nu-și făcuse planurile de viitor. Deci nu știa dacă poate conta cu mine. Trenul a plecat, noi am lăcrimat, luându-ne rămas bun de la tot ce fusese, cu câteva minute în urmă, viața noastră. Era noapte târziu când am ajuns în Simeria. Mama ne aștepta cu o straiță plină de șnițele, carne friptă, pâine de casă și o sticlă de apă din fântâna noastră din ocol. Avea cea mai bună apă de băut din lume. Mai erau și patru mere, cu siguranță luate din pruniștile vecinilor, noi neavînd meri în grădină și nici la vie.

– Și Ticu?

– S-o ascuns lângă un mărfar… îl doare prea tare să te vadă… nu poate… moare în brațele tale…

Era întuneric și nu-l puteam vedea. Știam, însă, care era mărfarul. Stătea acolo, de unul singur, plângând de unul singur, își lua, tot de unul singur, rămas bun de la fata pe care o iubea cel mai tare, cu care se certa și se împăca, dar care era portul unde putea arunca ancora, dacă era în furtună. Eu am început să plâng amarnic, ca la mort. Am strâns-o în brațe pe Mica. Trenul s-a urnit. Vroiam să strig, dar țipătul locomotivei ar fi înnăbușit totul.

– Spune-i, am țipat în direcția mamei, că de acum încolo casa lui este în inima mea….

Trenul luase viteză. Trecutul, alt trecut, poate cel mai dureros trecut, a rămas acolo, între șine și mărfare, pentru că rădăcinile erau prea adânc înfipte în ocol. Am fost fericită? Am fost nefericită? Au trecut treizeci și șapte de ani. Da și nu. Am învățam multe. Ceea ce am învățat m-a făcut puternică. Am fost rănită cumplit. De nemți, de turci, de români. M-am sensibilizat. Am plâns întotdeauna foarte repede. Aproape din nimicuri. Domnul Bassa, dirigintele meu, îmi spusese că am cele mai curate și mai frumoase lacrimi din lume. Acum simt plânsul ca pe o rupere de nori în mine. Mă îndoiesc sub durere. Mi-e egal ce spun unii sau alții, fiecare simte altfel, mie îmi lipsesc mulți ani din viață. Mulți de tot. Chiar dacă unii mă vor huidui, pentru că sunt oamenii ce iubesc mai mult străinătatea decât locurile natale, eu, după atâția amar de ani, vă spun, fără să fiu patetică și cu mâna pe inimă, că în momentul plecării definitive, mă voi întoarce acasă. În acel cimitir micuț, acoperit de flori sălbatice, brusturi și alte bălării. Eu am fost fericită, oameni buni, în țara pe care unii o iubesc la fel de tare ca mine, alții o huiduiesc, de parcă acest pământ este vinovat de nefericirile lor, iar alții vor s-o șteargă de pe hartă.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.