Tocmai astăzi, vineri, 13 martie 2026, încep să scriu decupajul pentru mâine. Niciodată, până acum, nu am amânat pe ultima zi să-mi aștern gândurile și să compun textul spre publicare, însoțindu-l de muzica interioară a sufletului mulțumit că a reușit să ducă la bun sfârșit totul. Numai că, de astă dată, lucrurile nu mai stau așa.
Ceva s-a schimbat, de la o vreme încoace, în lumea mea interioară, în lumea gândurilor care mă însoțesc și mă domină. Nu e vorba de nicio slăbiciune! Mai degrabă este o luptă interioară pe care o duc cu mine însămi.
Nu e ușor să rânduiești prioritățile gândurilor ce te însoțesc zi de zi și să te descotorosești de tot ce este nefolositor, neiubitor.
„Spatele drept, capul sus și mergi înainte, dârz și hotărât, lasă văicărelile la o parte!”, îmi spun în fiecare dimineață, când trebuie să plec cu micuțul meu prieten, Hugo la plimbare, în loc să rămân sub plapuma caldă și moale ceva mai mult timp. Și așa și fac. Nici nu există altă variantă de a-mi începe ziua.
Dar, după aceea, puterile mă cam părăsesc, împreună cu tot entuziasmul unui început de nouă zi dăruit de bunul Dumnezeu și nu prea mai fac nimic. Și uite așa, zilele trec furate de gânduri triste. Am ajuns ca, abia azi, vineri, 13 martie, să mă adun în fața computerului, hotărâtă să finalizez ceea ce trebuia să fac încă de acum câteva zile.
Și tocmai azi, când la noi o astfel de zi este însoțită numai de ghinioane și suntem avertizați să fim atenți la tot ceea ce întreprindem în această zi… (În Germania, ziua de 13, îndeosebi vineri, este considerată ca una a ghinionului! Te poți opune oare superstițioșilor!? Evident, nu. )
Ah, îmi spun. Noroc că nu sunt superstițioasă și continuu să scriu cu entuziasm, ca să pot trimite textul spre publicare. Numai că, între timp, multe lucruri s-au schimbat și m-au cam pus pe gânduri. Evenimente peste evenimente, petrecute în ultima vreme, nu te pot lăsa indiferent, așa că ceea ce intenționam să scriu acum câteva zile aproape că nici nu mai contează.
Lupte geopolitice, schimbări în lumea astrală deosebite, care îmi influențează gândurile și starea de spirit. Deunăzi, de pildă, a căzut un meteorit pe acoperișul unei case din sudul Germaniei. Un fenomen absolut rar, care m-a pus pe gânduri. Numai că am aflat între timp că proprietarul casei, al cărei acoperiș a fost deteriorat de meteoritul căzut din cer, se poate bucura, nu întrista. Așa un noroc mai rar! Bucata de meteorit valorează atât de mult, încât omul își poate construi o casă nouă cu banii pe care-i primește…
Ce mi-aș mai dori și eu să cadă un astfel de meteorit și pe balconul meu… dar norocul nu cade din cer în curtea tuturor păcătoșilor ca mine, recunosc! Și în cer există o listă a priorităților…
Între timp a trecut și primăvara, care a năvălit peste noi dimpreună cu mărțișorul, iar zilele babelor au fost frumoase, cu mult soare, care mi-au umplut inima de o mare bucurie și o nețărmurită speranță că așa o să și rămână.
Nu a durat mult nici bucuria asta… acum au revenit frigul, vântul, ploaia, ba chiar se anunță și zăpadă. Socotesc că până și babele și moșii și-au cam încurcat drumurile acolo, sus, în cer și își scutură cojoacele cu întârziere.
Iar frig și iar vânt. Bietele flori care s-au grăbit să înflorească… Le-aș acoperi cu mantii de lumină și căldură, ca să nu înghețe, să nu moară. O fac, mai în toate plimbările cu Hugo: cu ochii minții le acopăr și le mângâi, în speranța că ele simt iubirea și îngrijorarea mea.
Timpul anotimpurilor s-a răvășit și nici el nu mai știe cum să ticăie peste noi. Ceasurile se pregătesc să fie date cu câte o oră înainte, că, deh, vine ora verii, și parcă nici Cronos nu mai înțelege ce se întâmplă pe lumea asta! O oră înainte… o oră înapoi… un haos în lumea timpului manipulat de oameni.
Noroc că, așa cum mărturiseam într-unul din ultimele mele Decupaje, m-am împrietenit cu el, că tot mă însoțește pas cu pas. Uneori îl rog să meargă mai încet și să-și încetinească fuga, că eu nu mai pot să-i țin pasul.
Până și Hugo a observat că nu mai pot să mă țin după el, așa cum o făceam înainte, și se mai oprește din mersul lui grăbit și mă așteaptă cu multă răbdare. El știe, desigur, că este ceva trecător…
Dar Cronos este mai puțin înțelegător față de șontâcăiala mea din ultimul timp; aleargă ca un zmeu pe lângă mine. Dar, între timp, mi-am făcut rost, de la o vecină, de un baston ergonomic, de care mă pot sprijini cu nădejde și pot merge mai repede… dârz și hotărât. Așa cum o făceam când eram pionieră, cu cravata roșie fluturând la gât…
Oh! Cum trece timpul…
Apropo de timp. Promisesem, într-unul din ultimele mele Decupaje, că voi alege, din cele câteva sute de citate despre timp, și le voi dărui celor care îmi urmăresc cele scrise și decupate aici. Dar, între timp, foile cu citatele în cauză zac pe colțul mesei și așteaptă să le vină rândul să fie răsfoite și readuse la lumina tiparului.
Altădată! Căci, după cum vedeți, între timp… timpul mă pune sub presiunea lui, mă domină. Până și ceasurile sunt pregătite să sară o oră în lumea timpului verii ce abia așteaptă să vină.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
