18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac–17 august 1925, Panciu, Putna
Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, la Șiria, Imperiul Austriac, astăzi județul Arad, fiind al doilea copil al cojocarului Sava Slavici şi al Elenei. Astăzi se împlinesc 177 de ani de la naşterea prozatorului, dramaturgului, memorialistului, jurnalistului și pedagogului, membru corespondent, din anul 1882, al Academiei Române, inițiatorul prozei realiste în care zugrăvește cu obiectivitate o lume omogenă, în care dimensiunile colective le pot integra pe cele individuale, identificându-se cu spiritualitatea satului ardelean, ale cărui valori le-a promovat în scrierile sale. „Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost totdeauna pentru mine o mulțumire”, astfel începe Slavici volumul de memorii Lumea prin care am trecut, punând astfel pe primul loc misiunea de dascăl alături de cea de scriitor și jurnalist. George Călinescu îl considera pe scriitorul ardelean un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcămintei, vorbirii și gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat în anul 1871, în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara nuvelele Moara cu Noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române. A publicat studii pedagogice în Lumina (1873, 1874), Convorbiri literare (1877), Timpul (1879, 1881), Educatorul (1873), Tribuna (1885–1890), Voința națională (1893), Minerva și Lupta (1909). Apariția volumului Novele din popor, în anul 1881, a fost bine recepționată și a fost considerată un moment decisiv în consolidarea prozei realiste în literatura română. Nicolae Xenopol aprecia că Slavici „a făcut un pas mai departe” și că în proza lui intri „într-o lume pe care puțini au cunoscut-o până acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfârșit despre care poți cu drept zice: aceștia sunt țăranii români”. Eminescu a accentuat aceeași idee, insistând asupra adâncimii sufletești a acestei lumi, care nu numai „seamănă în exterior cu țăranul român, în port și vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el”. Gazetele transilvănene au întărit aceeași opinie și au apreciat măiestria lui Slavici cu care descrie „toate fazele prin care trece sufletul lor”, iar Nicolae Iorga afirma că Slavici „vede bine în lucrurile mici și le mărește pentru cei care nu le pot vedea ca dânsul”.
Redactor la Timpul și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. La data de 15 august 1871, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna, după ce va fi pus bazele Societății Academice Sociale Literare „România Jună”.
În anul 1873, va ocupa funcția de secretar la Episcopia din Oradea iar la finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul, iar în anul 1875, se căsătoreşte cu Ecaterina Szöke Magyarosy şi scrie nuvela Scormon.
Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra, tot în 1875 va scrie comediile Toane sau Vorbe de clacă şi Polipul unchiului, iar un an mai târziu, drama istorică Bogdan Vodă şi nuvelele La crucea din sat, Crucile roșii şi O viață pierdută.
Călătoreşte, apoi, la Viena şi Budapesta, iar în toamna anului 1877 (până în 1881), este numit de Titu Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti – unde a predat limba română și filosofia –, perioadă în care este și redactor la Timpul (unde este coleg cu Eminescu și Caragiale). Apoi, a predat limba română la școala de fete – Școala Normală Azilul „Elena Doamna”, la Institutul Maniu și la Liceul Francez. În anul 1880, scrie nuvelele Budulea Taichii şi Moara cu noroc, în anul 1882, este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1884, va scrie nuvela Pădureanca. Tot în anul 1884, se stabilește la Sibiu, unde va pune bazele ziarului Tribuna, în care va scrie articole în care revendica drepturile românilor. Drept urmare, autoritățile maghiare ale vremii îi intentează 5 procese de presă, ultimul ducând la condamnarea sa la un an de închisoare (1888–1889), ulterior curtea de juri punându-l în libertate. Va divorţa de prima soţie, Ecaterina, şi se va căsători, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, care îi va dărui primul băiat, Titu Liviu, în total Slavici având şase copii. În urma unui alt proces de presă, este din nou condamnat la 3 zile de închisoare. În anul 1888 va scrie drama istorică Gaspar Graziani, în anii 1888–1889, lucrarea de memorii Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr, în anul 1890, scrie lucrarea Școlile noastre sătești, iar în anul 1892 devine cetăţean român. În anul următor va scrie cursurile Estetica şi Literatura poporană, iar în 1894 încheie romanul Mara. Tot în 1894, este numit director de studii la Institutul „Ion Otetelișanu” din Măgurele, unde va activa timp de 14 ani, până în anul 1908. În acest context, în acelaşi an, 1894, va scrie lucrările Proiectul de organizare a Institutului Ioan Otetelişanu, Programul de studii şi Regulamentul de conducere internă. În anul 1896, scrie nuvela Comoara, în anul 1900, nuvela Vatra părăsită, iar în 1902, romanul Din bătrâni. Înființează sau colaborează cu reviste ca Minerva, Buletinul armatei și al marinei şi Ziua. În anul 1903, scrie volumul de memorii Serbarea de la Putna, în acelaşi an primeşte premiul Academiei Române, iar un an mai târziu va scrie lucrarea Așezarea vorbelor în românește. Au urmat romanul nuvela La răscruci (1906) şi romanul Corbei (1906), iar în anul 1914, scrie Gramatica limbii române. În perioada ocupaţiei germane, va scrie numeroase articole de orientare progermană, în timpul Primului Război Mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor, iar în 1916, este arestat și închis din cauza convingerilor sale filohabsburgice pe care și le expune în mod repetat în ziarul Ziua.
În anul 1919, după încheierea războiului, după reîntoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici este arestat din nou, fiind judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar va fi eliberat în cursul aceluiaşi an. Convingerile sale filogermane îi vor atrage, însă, pe mai departe, duşmănia celor din jur. În anii care au urmat, a scris nuvela Pascal, săracul (1920), lucrarea de memorii „Închisorile mele” (1920), romanul „Din două lumi” (1920), romanul „Cel din urmă armaș” (1923), lucrările de memorii Amintiri şi Lumea prin care am trecut (ambele în 1924) şi romanul Din păcat în păcat (1924). După o viaţă plină de procese şi detenţii în închisori, în care şi-a atras oprobiul public pentru motivele menţionate mai sus, obosit de această existenţă agitată, Slavici îşi caută refugiul la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria care se asemăna cu Şiria natală. Slavici ne-a lăsat şi nenumărate şi remarcabile poveşti, printre acestea aflându-se Zâna Zorilor, Florița din codru, Doi feți cu stea în frunte, Păcală în satul lui, Spaima zmeilor, Rodul tainic, Ileana cea șireată, Ioanea mamei, Petrea prostul, Limir-Împărat, Băiet sărac, Împăratul șerpilor, Doi frați buni, Băiat sărac și horopsit, Nărodul curții, Negru împărat, Peștele pe brazdă, Stan Bolovan, Boierul și Păcală. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.” Da, acest scriitor remarcabil, acest jurnalist strălucit, acest om de caracter afirma: „Nu e armă mai puternică decât inima curată.”
Știri: Teatru radiofonic pentru copii: ”Limir-Împărat” de Puşa Roth după un basm de Ioan Slavici
