Vântul suflă pulberos de la Nord către Vest, soarele stă în înalturi, suspendat în pulberea vântului ca într-o plasă. Pietrele se aruncă unele în altele ca și cum s-ar lapida singure. Păducelul nu mai înflorește; ici și colo, câte unul stă aplecat la pământ cu ramurile ce se înfundă și se prind într-un fel de învârtoșare, care le face să se lege de rădăcini, ascunzându-se de lume ca două mâini împletite strâns pe după genunchiul pământului.
În calea vântului galben ajung, alunecând unele peste altele, glasuri precum corzi ondulate, ce se împletesc formând o nouă voce infantilă, căreia vântul îi descoperă sensul ascuns. Vocile provin dintr-un câmp pulberos din apropiere, călătoresc, vor să ajungă departe pe coamele vântului… La capetele unei lungi clădiri dreptunghiulare, vântul ridică mici vârtecușuri de pulbere roșiatică, ce par niște djinni. Încăperile sunt goale, căscate ca niște guri știrbe sau ca imense capete chele pe care umbli. Vorbesc despre Absență, ce singură se reflectă palidă în strâmte unghiuri de geamuri și prin ele trecând, mai tăioasă devine, înfioară pielea celui de ea dibuit până când, fin, o despică. Clădirea gălbuie, ciuntită ici și colo, în ciuda aerului secular, dă impresia de volatil, de temporar, de superfluu, ca și cum, de la un moment la altul, s-ar putea risipi în vânt ca o pulbere: totul e posibil.
Jos, două porți mari de garaj, din fier ruginit. Apoi scaune albe, prăfuite, de plastic, un frigider defect… Prin sticla spartă a geamurilor, lumina își ascute sonor cioburile, în timp ce o sticlă de plastic se clatină pe pământ ușor, ca un pendul, de la stânga la dreapta; bate poate, ultimele secunde rămase. Mai încolo, o pereche de papuci cu călcâiele presate stau răsfirate ca și cum ar fi pierdute din picioarele unei invizibile persoane căzute.
În fața clădirii, la o oarecare distanță, cu picioarele printre smocuri de iarbă uscată, în rânduri de câte zece, stau aranjați copii. Se pare că au între cinci și paișpe’ ani. Soarele luminează și peste ei, și peste noi. Același soare. Poate ne-am aștepta să fie altul, sau să se întunece. Dar el e unul și același pentru toți, ca un dumnezeu.
Au salopete până mai jos de genunchi; unul mai mititel și-o târâie prin praf, bombeurile prăfuite i se văd abia de sub ea. Pe frunți, de jur împrejurul capului, bandane negre. Ah!, nu, grupul nu se joacă de-a Țestoasele Ninja. Pentru că sprijinite cu patul în pământ, în mâna stângă, cu pumnul bine închis în jurul țevii sau între vârfurile degetelor, ca și cum s-ar frige, țin câte o AKM 880 mm calibru 7,62. Fețele lor par unse cu praf de carbon, iar capetele le par suspendate în cârlige, ca ale unor Pierroți din lemn.
Unii au o privire ușor confuză, nu înțeleg conjuncția planetelor care i-a făcut să se nască. Alții, încruntați, privesc ca de la o înălțime infinită spre propriile bombeuri; unii au ochii ridicați la cer, li se vede doar albul ochilor, de parcă ar fi în transă, iar alții privesc în față printr-o cruntă închircire a pliurilor frunții; fruntea lor le mestecă sprâncenele ca o gură camuflată sub piele, într-o ruminare perpetuă.
În dosul a două AKM puse cap în cap, în picioare, se înalță în straie albe, lungi, largi, vaporoase, de tulle, un individ. Pare o mireasă cu barbă, căci o barbă lungă, cenușie, ondulată ca o apă, i se întinde de sub ochi aproape până în pământ; dacă nu e atent, calcă pe ea. Pare o femeie cheală cu un văl de barbă. Sprâncenele îi sunt la fel de lungi, alb-cenușii; și le dă în răstimpuri pe după urechi, zâmbind fad, nițel stânjenit; oriunde este păr, este lăsat să crească lung. Totuși, țeasta sa ovală e complet cheală și-i lucește sub soare, pare un bec aprins ziua în amiaza mare. Razele soarelui se frâng pe ea pocnind ușurel, ca mici țânțari ce se izbesc noaptea de geamurile luminate. În jurul țestei are un halou rece.
În spatele bărbatului-mireasă-cu-văl-de-barbă, la umbră, pe scaune stau alți cinci indivizi. Așa, tolăniți, privesc la scena din fața lor ca printr-un mare ecran safari. Râd, își dau ghionturi între ei sau chiar se înghiontesc în piept singuri, în semn de vană glorie; bat din călcâiele-copite în pulbere și cozile lor lungi cu vârfurile roșii, păroase, de pensulă, răscolesc praful în jurul scaunelor, plesnesc pământul ca niște bice; iar aerul trosnește, de parcă s-ar frânge surcele. Mici vârtecușuri de aer se înalță, se rotesc împrejurul scaunelor lor, umplându-i de pulbere…
Sunt mino-centauri negri. Goi până la brâu, au jumătatea cabalină a corpului plină de un păr maroniu, țepos și înfoiat, de lupi, de parcă ar fi măturat pulbere, și poate o fac, ca pe o unică demnitate legitimă. Pe capetele cornute au un păr creț supraetajat, în stil afro. Sunt spâni. Unii își lipesc câte o barbă falsă din părul creț ce le crește în zona genitală. Sau își tatuează câte o barbă cu motive geometrice: linii, dungi, steluțe. Uneori râd, cu un horcăit, de parcă burdihanele lor negre ca niște cazane de tuci ar fi atins punctul de fierbere. Urechile lungi li se ridică printre ciulinii părului, terminându-se fiecare cu câte o excrescență cornoasă. Par unghii pliabile de scărpinat invers în ureche sau poate, încă o pereche de coarne, țeste dublu-cornute.
Stau acolo, pe scaunele din plastic și dau voioși din copite. Izbindu-li-se de pământ, copitele scot flame vineții ca un gaz, ard puțin și apoi se sting. Uneori, li se aprind chiar pintenii zbârliți, ca torțe de paie uscate. Speriați, mino-centaurii izbesc isterici copitele în pământ, tot mai tare, de teamă că s-or aprinde cu toții și toate împrejur, înainte de vreme. Copitele le scapă, se lovesc unii pe alții, deliranți și isterici. Scuipă împrejur în loc să arunce cu apă. Aerul ce le iese din nări se aprinde ca un gaz și pentru câteva clipe, scuipă foc ca niște dragoni, încât sunt pe cale să-și dea foc singuri și să se mistuie din prostie… Apoi închid câteva momente botul lung de cămilă, rumegând foi de hașiș, într-un terci verde-întunecat pe care îl scuipă la întâmplare.
În fața lor, individul în rochie dalbă își mângâie barba cu o mână cu trei degete, ca o copită. Restul îi lipsesc. Are privirea beată, oblică și urechile nițel clăpăuge. Pare un maestru budist. Și poate chiar e. Dar faptul că între celelalte trei degete ale mâinii stângi ține o mică biblie, poate induce în eroare.
La un moment dat, inspiră profund și ridică rapid brațul lung în sus. Copiii urmăresc această lansare a brațului, așteptându-se să se desprindă cu totul, ca o navetă. Dar brațul e acolo, lung și rece ca un stâlp în vânt. Biblia e între cele trei degete. Le-o arată copiilor. Pânzele de tulle ale venerabilelor sale straie se umflă în vânt, teatral. Astfel umflat, ca o bulă de barbă și tulle, se ridică în aer.
Copii privesc această imagine impresionantă. Unii deschid gura, alții o închid; un șir de guri se deschid în lanț una după alta, ca un domino și apoi invers, la fel de rapid, se închid. Alții deschid pumnul din jurul AKM-ului, dar îl închid imediat, la timp. Toți fixează mâna. Apoi mâna coboară lent, lunecând peste priviri. Arătătorul deschide biblia. Ochii fac un vizibil efort ca să citească. Începe ”Tatăl nostru…” cu un glas strident, forțat. Gura i se strâmbă într-o serie de grimase imprevizibile de parcă ar mesteca sârmă sau mere pădurețe. Glasul său subțirel e asurzitor.
Copiii îl privesc. Unii, timid, își fac semnul crucii, alții își pun mâna liberă streașină la ochi. Tot citind, Albus Silente își mestecă buzele între dinți, ca pe niște gume de mestecat sau ca pe niște proteze de boxeur. Apare pentru un moment cu arcadele dentare vizibile, cu dinții lungi înfipți în gingiile roz ca un craniu scheletic de iepure. Fire din barbă îi ajung în gură și îi leagă limba. Tace, nu înainte de a rosti: ”Și ne izbăvește de cel viclean.”
Zâmbind, privește în zare printre capete, stânjenit. Deodată însă, furios, ridică mâna liberă și rapid își scoate din gură botnița propriului păr. Fața îi e contorsionată și iritată; apoi își curăță degetele năclăite de spuma salivei pe un volănaș de tulle.
Din spate, de pe scaunul de plastic, saltă numaidecât un vlăjgan de mino-centaur de doi metri. Joacă un pic pe copite, lent… la dreapta, la stânga. Capul cornut e ținut strâns în jos, ca un pur sânge arab. Se deplasează pășind parcă, pe o linie imaginară, ca la o defilare de modă.
Copiii îl privesc strângând puternic din maxilare. Individul parcurge ultimul metru, într-un salt de gazelă nebună. Are brațele negre, musculoase, palme late ca niște lopeți. Se plimbă prin fața a șaptezeci de perechi de ochi ce se zbat ca păsări colibri prinse în plasă. Bate din copite, se bate cu pumnii păroși în piept, ca o gorilă. Urechile lui produc un efect hilar unui copil din primul rând. Numele lui e Elevterie. Copilul își șterge rapid fața ca și cum ar vrea să-și șteargă urmele râsului. Își simte ochii umezi, obrajii supți.
Mino-centaurul îl lovește cu copita peste picior. Copilul cade pe spate. Mut câteva clipe, Silente începe ușor a râde, ca un Moș Crăciun senil; bate cu degetele pe biblie, apoi o mângâie; privește cu ochii umezi, blânzi scena; din jurul cheliei, iradiază o aură de demență. Râde cu gura căscată.
Nimeni nu îndrăznește să rupă rândurile și să-l ajute pe Elevterie să se ridice. Elevterie dibuie punctul de echilibru în care să se sprijine și se scoală ușor, ca prin minune; își ia AKM-ul și cu demnitate, își reia locul în rând. Atunci, mino-centaurul urlă: ”Atenție!” Copiii ridică energic capetele și se aliniază. Degetele lui Elevterie bat nervos coapsa. ”Repaus!” spune, șuierând ascuțit printre dinții din față, mino-centaurul. Apoi, urlă: ”Prezentaaaaț’ aarm!”, împroșcând aerul ca o stropitoare.
Elevterie întârzie un moment cu ridicarea armei la verticală. O umbră zboară ca o gâză infimă în pupila camaradului său Tekia.
Copiii pun armele la ochi. Când trag de mânerul de armare și-l eliberează cu o mișcare rapidă, e prea târziu pentru mino-centauri, cu Albus în frunte. Ei nu știau că armele erau încărcate. Cei zece copii din primul rând apasă pe trăgaci ca la comandă: ”Turutututututu!”
Mino-centaurii piruetează scălâmb, încercând să scape, dar gloanțele îi ajung. Trei sute douăzeci de gloanțe descărcate automat. Mino-centaurii se sucesc într-un fel de break-dance; coarnele, cozile și copitele, bărbile le saltă în toate părțile. Pânza de tulle zboară în pulbere. Cu privirea fixă, copiii aruncă armele fierbinți din palmele arse. Un urlet scos din micile gâtlejuri e purtat de vânt, departe.
Fragment din romanul ”Selseus. Lumea nouă”