Mda, am înlocuit lumina taborică… am înlocuit-o cu lumini artificiale. Peste tot lumini şi luminiţe, globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce sperăm? Să facem mai multă lumină în noi?
Cătălina îşi auzea gândurile şi paşii, călcând apăsat zăpada proaspăt căzută pe străzile oraşului. Se oprise indecisă în faţa unui magazin cu geamurile acoperite de globuri multicolore. Trebuia să cumpere nişte cadouri pentru Irina şi Andrei, copiii familiei Tomescu. Nu prea se pricepea la cadouri pentru copii. Deşi ea însăşi abia ieşise din copilărie. La cei 19 ani, încă se mai gândea la fostele ei jucării. Îi veni să râdă… un râs amar. Bietele mele păpuşi din linguri de lemn! Nu se jucase cu păpuşi adevărate, nu-i plăceau. Făcătură! Iluzii. Aşa cum e cam totul în viaţa noastră. Moş Crăciun!, pufni, văzând jucăria din geam, cu mişcări mecanice, sunând dintr-un clopoţel, ca un perpetuum mobile care nu se mai opreşte. Sta-ţi-ar bateria! Altă iluzie! De ce trebuie să-i minţim pe bieţii copii? Ca să-şi înceapă viaţa cu o deziluzie măreaţă. Când am aflat că nu există Moşul ăsta inventat, am zăcut o săptămână. Ai mei nu ştiau cum să mă mai îmbuneze cu fel şi fel de cadouri. Oameni mari, lipsiţi de imaginaţie! De parcă eu după cadouri plângeam! Îmi furaseră mirajul, aşteptarea, surpriza… Cred că, de fapt, ieşirea din copilărie atunci s-a produs.Mai bine!
Intră şi mângâie cu privirea plasa cu luminiţe aşezată neglijent pe un scaun. Niciodată nu-i plăcuse perioada aceea dintre Crăciun şi Anul Nou, cu atât mai puţin acum, când… I se părea că, în zilele acelea scurse între sărbători, ceva murea încetul cu încetul… ceva ce nu mai putea fi readus la viaţă. Ori poate această angoasă era doar urmarea acelei întâmplări din copilărie.
Avea vreo cinci ani. În seara de Revelion, un ofiţer aflat la ei la masă zisese la un moment dat: ”Şi acum, să ieşim să împuşcăm Anul Vechi!”. ”De ce să-l împuşcăm?”, întrebase contrariată, cu ochii măriţi aţintiţi asupra ofiţerului de care era îndrăgostită în secret şi cu care îşi spunea că se va mărita când va creşte. Toţi au râs. Dar nimeni n-a înţeles. Îi auzise ieşind în curte, hărmălaia lor şi păcăniturile ajunseseră până la ea, deşi îşi astupase urechile. Îi era milă de Anul Vechi, deşi nu prea ştia ce-i acela an. Pricepea numai că cineva era împuşcat şi că-l doare. Ofiţerul îi explicase apoi că Anul Vechi trebuia împuşcat pentru a face loc celui nou. ”Dar acela vechi ce-avea, de ce nu mai era bun?”, se revoltase, în hazul tuturor. Nu-i plăceau lucrurile noi, mai ales dacă, din pricina lor, ar fi trebuit să le arunce pe cele vechi. Lucrurile vechi îi vorbeau, aveau viaţă. De aceea nu-şi aruncase niciodată păpuşile din linguri de lemn făcute de bunica, dăruite ca să o distreze, dar pe care nu le-a vrut înlocuite cu fandositele alea de Barbie. Atunci, la Revelionul acela, brusc îi dispăruse îndrăgosteala de ofiţer şi i-a aruncat cu năduf în faţă: ”Nu mă mai mărit cu tine!” De data aceea, râsul clătinase ferestre. Şi corzi ale sufletului. Ce ştiau ei?
– Alex, cu ce pot să te-ajut?
Vânzătoarea se adresase unui tânăr pe care Cătălina îl vedea din spate. Cu infatuarea celor 23 de ani ai săi, când bărbaţii se cred stăpânii lumii, Alexandru răspunse de parcă l-ar fi chemat Alexandru cel Mare:
– Pe mine nu mă puteţi ajuta cu nimic.
Mioara Drăgan râse din spatele tejghelei. În şaizeci de ani de viaţă văzuse ea destui zmei. Nu prea o mai impresionau aerele unui erou ca Alex.
Pe Cătălina, vocea lui Alexandru o scoase din reverie. Cunoştea vocea asta. Era chiar el! Ah! Nu voia să fie văzută. Se tot învârtea pe lângă plasa cu luminiţe, de parcă ar fi descoperit în ea vreo nouă minune.
– M-am decis, doamna Drăgan, tună Alexandru. Vreau un lego – trebuie să fie potrivit pentru un băiat de opt ani. Şi pentru fetiţă un ursuleţ. La cinci ani, fetiţelor le plac ursuleţii.
Habar n-ai!, comentă în gând Cătălina. La cinci ani, fetiţelor le plac ofiţerii. Îşi camuflă cu greu un chicotit. Lego, ursuleţ? Opt ani, cinci ani? Te pomeneşti că ia cadouri tot pentru… a! Bineînţeles! De bună seamă, şi el a fost invitat la familia Tomescu. Acolo doar l-am cunoscut. Anul trecut, pe vremea asta. Ce ghimpe! Şi încă n-am scăpat de el. Doamne!
Îl cunoscuse cu un an în urmă la familia Tomescu. De cum îl văzuse, lumea i se păruse mai frumoasă. Inima începuse să-i bată cu putere, atât de tare, ca şi acum, încât se temea ca bătăile acelea incontrolabile să nu fie auzite de cei din jur. Lumea ei se schimbase dintr-odată, topindu-se în zâmbetul lui, jumătate înfumurat, jumătate tandru. Ochii negri care o priveau de sub sprâncenele stufoase îi spuneau că nici ea nu-i era indiferentă. Dar bucuria dură atât de puţin. Dintr-o cameră alăturată, apăruse prietena lui. Frumoasă, cochetă, elegantă. Ea era încă o copilă, îmbrăcată simplu, şcolăreşte. Pentru conversaţie, Alexandru o întrebase la ce facultate are de gând să dea. Vrăjită de vocea lui de bariton-bas, se bâlbâise, se înroşise şi, în final, fusese salvată de doamna Tomescu care răspunsese în locul ei: ”Cătălina va merge la Conservator. Pardon! Universitatea Naţională de Muzică, aşa îi zice mai nou. Studiază canto. Poate o vom convinge mai târziu să ne cânte. Are o voce superbă.” Se arătase impresionat, rostise doar ”Adevărat?” ca şi când nu i-ar fi venit a crede că fetiţa aceea stingheră din faţa lui, cu mâinile aşezate cuminte în poală, cea care nu fusese în stare să articuleze un cuvânt, ar putea să cânte fie şi numai o gamă do major, darămite să mai aibă pretenţii de Universitate. I se păruse totuşi că în priviri are un licăr nou, ceva ca o lumină ce nu poate fi stăvilită. Dar poate i se păruse numai. Incertitudinile! Ce vipere care muşcă din noi! Dar atât de mult ne place uneori veninul acesta. Aflase ulterior, din conversaţie, că Alexandru studia Medicina, urmând ca în anul viitor să-şi dea examenul de rezidenţiat. Iar frumoasa lui prietenă termina Farmacia. Nu mai reţinea cum o cheamă. Barbie! Ea aşa o botezase: Barbie. Semănau destul de bine, ea şi păpuşa cu pricina: la fel de frumoase, dar la fel de artificiale. Pe ea se vedea, pe lângă Barbie, ca pe una dintre păpuşile ei din linguri de lemn. Cum ar fi putut avea Alexandru ochi pentru ea, Cătălina? Şi-apoi… Barbie vorbise cu multă emfază despre o iminentă căsătorie. El părea să nu aibă vreo opinie contrară. Îşi propusese să-l uite. Nu-l uitase. Dar se obişnuise cu absenţa lui. Ştia că e acolo, undeva, făcând disecţie pe cadavre sau pe… suflete. Uneori, trecea fără motiv pe lângă Facultatea de Medicină, doar aşa, să se simtă mai aproape de el. Dar nu îndrăznise niciodată să-l caute. Cum să facă asta cu Barbie aflată la post? Poate că între timp devenise o Barbie cu drepturi depline. Pf! Ce aiurea sună! Drepturi depline. Adică ce? Să-l sufoci pe celălalt cu prezenţa ta? Să-i anihilezi personalitatea? Să-l contopeşti până la uitare de sine? În fine… era răutăcioasă. Uneori, spera ca pe Barbie s-o fi călcat tramvaiul. Apoi, îşi revenea în sine, cerând iertare lui Dumnezeu pentru un asemenea gând. Dar măcar trenul ar fi putut…
Toanta de vânzătoare o dăduse de gol, întrebând-o ce doreşte să cumpere. Astfel, atrăsese atenţia lui Alexandru care îşi fixă instinctiv privirile pe ea. Şi bineînţeles că o recunoscu:
– Cătălina, tu?
– Nu. Sora mea geamănă, încercase, stângaci, nici ea nu ştia ce: o glumă, să pareze, să…
Alexandru râse, cu râsul ăla al lui care atât de mult îi plăcea. Deşi parcă de data asta identificase un registru cu o octavă mai jos. Fals? Nu! Fals ar fi fost dacă era mai sus. Vocea joasă trădează emoţie. Aşa învăţase la facultate. Dar parcă mai ştii? Cu Alexandru nu era niciodată sigură. Şi, ca şi anul trecut, devenise fâstâcită şi împiedicată. Încercă să-şi ascundă stângăcia, cerând vânzătoarei un lego. Habar n-avea de ce zisese lego, mai ales că văzuse ce a cumpărat Alexandru; doar nu era să ducă aceleaşi cadouri. Dar poate că el nu mergea tot acolo. Familia Tomescu n-or fi singurii de pe globul pământesc care au o fiică de cinci ani şi un băiat de opt.
– Eu am fost primul care a zis că vrea lego.
Şi i-l arătă ca să întărească cele spuse.
– Tu n-ai fost niciodată primul.
Pisici! Ce-o apucase să spună asta? Idioată!, se admonestă. De fapt, fără să realizeze, dăduse glas gândului de mai-nainte: Alexandru era al doilea bărbat de care se îndrăgostise în viaţa ei. Primul fusese ofiţerul. Dar ăla nu se pune, era o dragoste de copilărie, cu totul altceva. Şi copiii se îndrăgostesc, dar în felul lor plin de candoare. Alexandru râse din nou, de data asta cu voce normală. Parcă-şi revenise din emoţie, din surpriză sau din cine mai ştie ce.
Între timp, intrase şi Ilie Panait, client obişnuit al magazinului, care acum bătea darabana pe tejghea. Văzând-o pe Cătălina nehotărâtă, interveni cu glas enervat:
– Haideţi domnişoară că ne apucă noaptea!
Mioara îi sări Cătălinei în ajutor:
– Lăsaţi, domnu’ Panait, că mai e până se face noapte.
Mormăise ca pentru el: ”La cei 75 de ani ai mei, nu mai am răbdare să stau după nimeni la rând. Când timpul ţi se scurtează, fiecare secundă devine preţioasă.”
Dându-şi seama că nu era cazul s-o apuce Revelionul acolo, Cătălina alese până la urmă două cadouri, cerând vânzătoarei să le împacheteze. Alexandru se apropie, băgându-şi nasul:
– Ia să vedem! Măi, măi! Un soldăţel şi-un doctoraş. Pentru cine iei tu astfel de cadouri?
– Pentru… copiii Tomeştilor. Soldatul i-l voi da lui Andrei şi Irinei doctorul.
– Aha! Şi de ce tocmai soldat şi doctor?, o iscodi zâmbind.
– Nu ştiu, aşa mi-a venit. Ăăă… să zicem că cei doi copii vor dori să se joace împreună… soldatul împuşcă omuleţi, iar doctorul îi ”repară”.
Alexandru n-o mai asculta. O privea, vrăjit de frumuseţea ei, de un farmec aparte pe care-l emana, şi se întreba de ce anul trecut nu i-l observase. O văzuse doar ca pe un copil frumos şi atât. Nu prezentase niciun interes pentru el, deşi parcă mişcase, undeva, o coardă. A! Anul trecut nu era singur. Îşi impusese autocenzura. Acum e altceva. După ce Ioana îl părăsise pentru un doctor stagiar, lumea îşi recăpătase culorile şi începuse şi el, în sfârşit, să vadă. Îi spuse cu hotărâre şi cu bucurie în glas:
– S-ar părea că avem acelaşi drum. Te conduc, sunt cu maşina.
– Ăăă, nu, Alexandru, eu, ştii… aş vrea să fac vreo doi paşi pe jos.
– E-n regulă; asta se rezolvă uşor, te leg de maşină, glumise.
– Mulţumesc! Dar, te rog nu te supăra… eu, ştii…
Mofturi? Iar mofturi? Nu! Hotărât, nu mai avea de gând să suporte mofturi. Pentru ce? Nu-i ajunseseră lui mofturile Ioanei? Şi cu ce se alesese? Cătălina… crezuse că-l place. Ba chiar era convins de asta, o simţise el încă de anul trecut. Şi-acum… domnişoara a descoperit subit binefacerile mersului pe jos. Du-te! Ajută la circulaţie!
– Bine, atunci, îi zise cu aerul unui sultan refuzat. În cazul acesta am o rugăminte: tot mergi tu la Tomeşti, iar eu am o urgenţă în altă parte. Te rog să le dai din partea mea darurile acestea şi spune-le că îmi cer scuze de absenţă.
Îi plasă cadourile în braţe şi ieşi trântind uşa. Cătălina rămase înţepenită, cu braţele pline de pachete cu jucării, arătând ea însăşi ca o jucărie stricată. De ce se purtase astfel? Ce-o apucase? În sinea ei abia aştepta să ajungă amândoi la familia gazdă, să îl privească, să îi soarbă cuvintele… Mai ales că avea o speranţă că, din motive de tramvai sau tren (Doamne, iartă-mă!), Barbie ar fi putut să lipsească. Altfel, de ce n-ar fi fost cu el la cumpărături, dacă urmau să meargă acolo împreună? Fusese atât de fericită. Şi acum? Auzise zgomotul unui motor demarând în trombă. Ce stai ca statuia? Du-te! Poate-l mai prinzi! Nici măcar nu ştiu unde se duce. Poate pleacă la Bucureşti. Doamne, te rog, fă o minune, fă ceva! Gripează-i motorul, scurge-i benzina din rezervor, pune-i o barieră, un semafor, găseşti Tu ceva!
– Cătălina, stai să-ţi dau restul!
– Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.
Fugise. În drum spre ieşire, dădu un bobârnac lui Moş Crăciun din vitrină, care clopoţea fără oprire.
– Şi tu, ingratule, dacă pretinzi că exişti, adu-mi-l sub brad, măcar de Anul Nou, dacă de Crăciun n-ai binevoit! Alexandruuuuu!
Slobozia, 9/10 februarie 2014
Din volumul de proză în curs de apariție ”Oameni în iarnă”
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
