”Promisiunea de joi (25)” de Gina Zaharia

175
roman politist gina zaharia leviathan

rubrica roman foileton leviathan.roAtât familia Romanescu, cât și familia Davidescu erau în centrul atenției. Aveau impresia că evenimentul care tocmai se derula cu fast fusese programat special pentru ei. Trăiau euforia pe care le-o dăduse providenţa şi nicio altă dorinţă nu le mai trecea prin inimă și gând. Erau atât de bogaţi, încât ar fi împărţit extazul clipelor de astăzi celor trişti, celor care ating pământul cu privirile înnegurate şi realizau că neprevăzutul le activase toate aceste stări într-un ocean de fericire.

Cele două surori s-au apropiat de familia de acum reunită, ținând în mână câte o cupă de șampanie. Aveau, slavă Domnului, ce sărbători!

– Bine ai venit, dragă Adela! E timpul să te familiarizezi cu noi! Eu sunt Maria, nepoata pictorului Cristache, în casa căruia locuiesc părinții tăi.

– Mulțumesc, răspunse Adela. Am înțeles că Arion, tatăl prietenei mele, ne-a luat apartamentul. Știu și că domnul Tudor Cristache a fost ucis. Regret enorm, dar sunt fericită că tatăl meu a înfruntat moartea, iar mama s-a luptat cu cerbicia oamenilor fără scrupule.

Dan Simionescu urmărea atent reacțiile tuturor celor prezenți, implicați ori nu în duelul cu nemernicia unor semeni. Era polițistul în fața căruia se pârjoliseră domenii întregi de stări sau răsăriseră golfuri de lumină pe care trebuia să le măsoare cu atenție, cum proceda și în cazul de față. Bun profesionist, nu ocolea drumurile prăfuite, ba mai mult, le căuta sensul, le descoperea indicatoare, în ideea că uneori scorburile aparent goale pot deține comori.

– Ea este Tania, sora mea, continuă tânăra, prezentând-o pe cea care o însoțea. Au urmat strângeri de mână și îmbrățișări prietenești.

– Avem atâtea să ne povestim, începu Ilona, care încă își mai ștergea lacrimile.

– Draga mea mamă, nimic nu ne va mai despărți de acum înainte.

– Promit, afirmă Ilona, și vorbesc în numele întregii familii. Dar povestește-ne, draga mea, cum a fost în America? Ce ai făcut acolo? M-ai sunat doar o singură dată și mi-ai părut schimbată. Ai avut probleme? Nici mie nu mi-a mers prea bine, am fost internată într-un sanatoriu, m-am simțit singură și deznădăjduită.

– Ei, începu comisarul, fiica voastră a trecut prin momente la fel de nefaste precum voi. I s-au înscenat niște fapte grave, chiar de cel care v-a luat locuința. Era tatăl unei bune prietene a ei, așadar îi inspira încredere. Arion Petrache, aşa-l cheamă pe individ, începuse s-o curteze și se credea ofensat că Adela nu-i răspundea avansurilor sale. Apoi, un acolit al acestei familii, traficant de droguri, a profitat de naivitatea ei și i-a cerut să-l ducă cu mașina spre casă, într-o seară în care domnișoara Romanescu tocmai venise în vizită la cei doi. N-avea de unde să știe că acesta era doar un motiv de a se descotorosi de o cantitate de droguri pe care o avea asupra sa, nici că tânărul era urmărit de poliție și dorea, cu orice preț, să arunce vina asupra altei persoane. Tânărul a cerut să coboare mai devreme, la un semafor și a lăsat pachetul cu droguri în mașina condusă de Adela, care a fost oprită și percheziționată, apoi arestată. Totul s-a petrecut rapid, la câteva minute după ce fusese anunțată că tatăl ei a decedat într-un accident aviatic. A fost judecată și condamnată la cinci ani de închisoare. L-au închis și pe tânărul acela, însă, la proces, câțiva martori mincinoși au jurat că au văzut-o vânzând droguri unor adolescenți, pe esplanadă, lângă patiseria ”Mesteacănul”. Singurul care a vizitat-o în închisoare a fost Arion. Îi vorbea de fiecare dată despre faptul că îi va angaja avocați buni, că se va implica s-o elibereze în schimbul promisiunii că vor petrece restul zilelor împreună. Imaginați-vă câte pietre de moară a purtat pe suflet această fată! Tot Arion Petrache i-a spus că Ilona este internată într-un sanatoriu și, la insistențele Adelei, a pus o femeie s-o sune în numele ei, s-o liniștească și s-o convingă că este plecată în State și că acolo îi merge foarte bine.

Comisarul făcu o pauză și privi către cei prezenți. De fapt le urmărea reacțiile, conștient că le captivase atenția la maximum.

– Dumnezeule, zise Mihai, câte ai îndurat și tu, draga noastră! Și eu am fost nebun mult timp după ce am suferit acel accident.

– Nebun? Cum adică nebun?

– Am supraviețuit printr-un miracol! Nu-mi amintesc decât că aeronava pierdea din înălțime și nu o mai puteam stăpâni. Zadarnic am luat legătura cu turnul de control… În câteva momente a urmat impactul cu pământul. Ne-am prăbușit în Germania, într-un ținut împădurit. Puțini dintre noi am avut norocul de a mai scăpa cu viață. La spital au venit doi indivizi care au tot încercat să-mi controleze existența. Vorbeau în germană despre pictor, despre mine. După un timp m-au adus în țară cu o mașină. Sperau să le fac diverse comisioane. Îmi amintesc faptul că, odată, am văzut un tablou cu semnătura Tudor Cristache… Avea pe verso niște cifre… Un fel de cod sau un număr de telefon fără prefix…

– Interesant, interveni scriitorul. Am convingerea că l-ai putea recompune. Hai, încearcă, te rog! Era de o importanță majoră pentru pictor, dar şi pentru cartea mea…

– Măi… sir Arthur Conan Doyle… Pardon! Dragă scriitorule Ştefan Deleanu, interveni Bogdan, zâmbind, sunt de părere că nu trebuie să-l forţăm pe Mihai să-şi amintească…

– Împărtăşesc recomandarea! întări comisarul solicitarea doctorului.

– Dimpotrivă: batem fierul cât e cald! Şi-apoi, oţelul se căleşte în furnale, nu pe vatra unde coacem turtă! Nu-i aşa, Mihai?

Pilotul căzuse între prieteni ca o frunză de laur şi nu ştia cui să se ofere.

– Hai să te ajut un pic! forţă scriitorul situaţia: acel număr reprezintă cifrul unui seif în care pictorul a depus o sumă de bani pentru Georges Stoicescu, presupusul fiu din Bruxelles. A murit cu convingerea că era copilul său. Toată viața a crezut acest lucru. Actriţa Valeria Stoicescu, sau ”Diva”, cum i se spune în unele medii, imediat după asasinarea lui Tudor, a negat cu vehemență faptul.

– Nu știu… Mi-e greu… îngână Mihai. Îmi joacă în ochi fel de fel de combinații, dar le pierd șirul. Știu că atunci le găsisem conotații. Sigur erau șase cifre… Urmă o pauză de câteva minute. În colțul lor se făcuse liniște. Doctorul şi comisarul îi aruncau, din priviri, subtile reproşuri scriitorului. Mihai părea că aude cascada. Ciulea când o ureche, când alta: Știu că cifrele din mijloc reprezentau anul în care am intrat în aviație, în 1984, adică 84. Primele două aveau legătură cu ziua în care a murit tata – 23, iar ultimele coincideau cu ceva plăcut, ce urma să se petreacă într-un viitor apropiat acelei date nefaste, dar nu pot să-mi amintesc…

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

”Promisiunea de joi (18)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.