”Khouloud” de Letiția Vladislav

100
Letitia Vladislav proza scurta

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roNingea cu fulgi mari și grei când mașina se opri în fața blocului. Șapte etaje. O singură scară. Niște copaci fără frunze. Era iarnă. Cumva semăna cu blocul din orașul lor. Când era frig, părea mort. Aici era nu numai frig, mai și ningea, iar noaptea te făcea să te simți destul de ciudat. Ahmed avea un apartament chiar la parter, două camere și o micuță terasă ce da într-o grădină. Aprinse lumina să poată vedea verdele tufelor de-afară. Erau chiar verzi, cu toată zăpada ce cădea peste ele.

– Mi se pare totul ireal, zise, ieri în Aleppo, azi în Germania…

Copilul dormea. Ahmed îl așeză în patul din dormitor. Era cald și obosise peste măsură.

– Eu dorm pe canapeaua din sufragerie, zise el, mâine vom vedea cum aranjăm…

Stinse lumina și se trânti în pat. La școală auzise de Europa, ba chiar învățaseră ceva și despre Germania. Însă aici și acum, în acest apartament se simțea ca într-o colivie. Ferestrele lăsau câțiva stropi de lumină să pătrundă în casă. Somnul nu venea. Era greu să decizi din primul moment dacă ai ajuns la sfârșitul călătoriei ori, cine știe, mâine te vor trimite din nou acasă. Ahmed dormea dus. La patru dimineața trebuia să plece la lucru. După ce auzi ușa apartamentului închizându-se în urma lui, își prepară o cafea și o bău în liniște în sufragerie. Nu mai ningea. Era totul alb. Bine că în casă era căldură. Nici după o lună, nu se putuse obișnui cu deșteptarea la ora patru. Acum era ea care făcea cafeaua, iar el era cel care sorbea liniștit, ieșea afară să-și fumeze țigara, iar aerul rece o tăia în două, intra, își lua paltonul și pleca. Când Ahmed lucra, după ce curăța fiecare bucată de mobilă de zece ori, își spăla copilul, se rugau, de fapt ea se ruga și Mohamed o urma credincios, mâncau împreună, apoi ea se închidea în camera de baie, își pieptăna părul lung și blond, mângâind fiecare șuviță, își privea ochii albaștri în oglindă și, în afara faptului că nu vorbea germana, nu găsea nicio deosebire între ea și femeile care alergau pe stradă. De la baie mergea în bucătărie și, sprijinită de pervazul ferestrei, nu se mai sătura să le vadă pe aceste femei străine, care ieșeau de una singură ori în grup, vorbeau, gesticulau, râdeau scuturându-și fulgii de zăpadă ce le cădeau pe față. Uneori apăreau și bărbați. Cu siguranță, prieteni ori cunoscuți. Se îmbrățișau, sărutându-se sub ochii lumii. Umblau descoperite aceste femei, nu ca ea, mereu cu un batic negru pe cap și sub el un fel de căciuliță, neagră și ea. Noaptea, în pat, după ce Ahmed își arăta bărbăția, ea se întorcea cu spatele, așteptând să-l audă sforăind. Se scula și, din sufrageria întunecată, vedea alte locuințe, unde mai era viață, siluetele persoanelor, televizoare ce reflectau lumini colorate în ferestrele sufrageriilor și se întreba cum este posibil că ea, la fel ca ei, străinii din jur, nu poate trăi exact ca și ei. Într-o dimineață de duminică intră în bucătărie fără batic, cu o cămășuță de noapte primită de la o vecină ce vorbea ceva franțuzește. Era soare afară și avea așa o poftă nebună să se plimbe și ea prin centru, ca altădată în Aleppo.

– Baticul, urlă Ahmed, pune-ți imediat baticul și o rochie pe tine!

– De ce? Nu mă vezi decât tu.

Parcă începuse să cadă grindina peste capul ei. Pumnii bărbatului erau peste tot.

– Curvă, striga ca scos din minți, ești o curvă!

Căzu la picioarele fotoliului și nu zise nimic. Mohamed intră plângând în sufragerie, visase urât, mereu avea coșmaruri, era un copil complicat, trebuia să meargă cu el la psiholog, pentru că țipa uneori ceasuri întregi și nu mai știa cum să-l potolească.

– Mergem în pat, habibi, zise, târându-se până la ușa dormitorului, totul este bine.

Și când rămăsese gravidă cu gemenii, un an mai târziu, o bătea. Așa din senin. Femeia de la ultimul etaj o văzuse aruncând gunoiul. Avea fața neagră de la loviturile lui. Într-un an întreg, ieșiseră o singură dată afară din casă. Nu prea departe. În blocul vecin, unde locuia prietenul lui Ahmed, un isteric fără măsură, divorțat de nemțoaica ce nu mai suportase să fie sclava lui. Cu Ahmed se înțelegea de minune. La maternitatea unde se născuseră gemenii și la biroul unde fuseseră înregistrați, deși era aproape, luaseră mașina, pentru că el o ferea de ochii lumii. Venise vara, din nou toamna, din nou iarna. Mohamed nu mergea la grădiniță. Doctorul zicea că trebuie să mai aștepte. Și ea aștepta. I-ar fi plăcut să-i povestească vecinei de sus, ce o vizita zilnic, după ce Ahmed pleca la lucru, toată viața ei. Fusese o căsătorie aranjată. Ea nu-l cunoscuse pe acest bărbat înainte. Era îndrăgostită de un fost coleg de liceu, acum pilot la aeroportul din oraș. Din când în când reușeau să se vadă în locuri pline de lume, ea mințind că vrea să-și cumpere ceva, deci ieșea afară necontrolată de familie. Pe Ahmed nu-l văzuse niciodată. Se zicea că-i bogat, trăia doar în Germania și acolo toți erau bogați, doar venea cu mașină mare acasă, vară de vară, frații lui lucrau în birouri, nu le mergea rău. Ea făcuse liceul francez, proastă nu era, leneșă nu era, doar ceva mai săracă decât bărbatul hotărât. Visase să poată lucra în țara asta nouă. Se înșelase. Plecase dintr-o închisoare și intrase într-una mai groaznică. Acolo îi avea pe ai ei, așa cum erau. Aici era singură. Din nefericire nu-i ajungeau cuvintele nemțești, iar vecina știa doar un pic franceza. Se înțelegeau, însă la suprafață. Ar fi vrut să citească. Vecina îi adusese o revistă de modă și o cărticică de povești. Imposibil. Mohamed o putea trăda. Copilul devenise un fel de mini-Ahmed. Agresiv și egoist. Când el dormea dus, ea vedea zeci de programe nemțești la televizor. Nici prin cap nu-i trecea că ea va avea curajul să vadă altceva decât programul arab, deci nu blocase programele străine. Vedea și încerca să înțeleagă din gesturile lor. Povești de dragoste, unele chiar triste, dar niciuna nu era așa de tristă ca povestea ei. Ar fi vrut să mănânce, în casa ei, cu bărbatul și copiii ei, acei cârnați cu varză acră, probați la vecina de sus. Erau din carne de vită, nu aveau nimic cu defăimarea religiei. Cârnații erau dumnezeiești. Se săturase de miere și pâine, de mâncărurile tradiționale, visa, tânjea după ceva din țara asta și, cu toate strădaniile, nu pricepea de ce era interzis totul. Allah era peste tot. Până și în varza murată. Stătea deasupra lor și punea lacăt plăcerilor mărunte. Altele nu aveau. Într-o noapte, după porția obligatorie în pat, Ahmed i-a spus că vor pleca la Aleppo. Era ca drogată de fericire. Vecina i-a făcut rost de niște haine frumoase pentru Mohamed și gemenii micuți, cea de la scara din față i-a adus niște haine pentru ea, ca să fie ca o nemțoaică, zicea, blondă este, ochi albaștri are, afară te iau toți drept băștinașă. Crema de față și poșeta verde, aduse tot de vecine, le ascunsese cu grijă sub lucrurile așezate în valiză. Ultima noapte într-un loc este, de obicei, noaptea bilanțului și a rămasului-bun. Se despărțise de vecine plângând. Ahmed făcuse ceai de mentă, ea umpluse măsuța cu dulciuri, era pentru prima oară când se conversa cu vecinii nemți în casa lor. Și vecinele plângeau. Își luase rămas bun de la grădinuța verde, unde plantase destulă mentă pentru tot blocul. Numai flori de-acasă nu avea. Nu se prinseseră. Era prea frig. De orășel nu s-a putut despărți. Ahmed nu dorea ca ea să umble prin centru de una singură. Înghiți în ea toate chipurile întâlnite sub fereastra bucătăriei.

– Termină cu plânsul, suflete, doar te întorci, zise o vecină, ori nu, Ahmed?!

– Clar, răspunse Ahmed, clar.

Șterse televizorul de praf, dar, de fapt, era o mângâiere. Acolo se petreceau lucruri nemaipomenite, o lume în care ea intra numai noaptea târziu. Au plecat așa cum au venit. Pe întuneric. Și cu mașina. Aveau rude la granița cu Turcia și puteau poposi la ei. Când au ajuns la casa părinților ei, Ahmed i-a spus să intre singură, el îi ia pe copii la casa mamei lui.

– Singură? De ce?

– Nu mai pune întrebări, țipă el, tu rămâi aici, m-ai înțeles, eu merg cu cei mici la mama mea. Și mă întorc în Germania. Fără tine.

Familia ei știa. Pe ea nu o informase nimeni. Era totul aranjat. Ca și căsătoria.

– Trebuie să pleci de aici, îi zise maică-sa, caută de lucru, mergi la soră-ta, ea te primește, aici nu poți rămâne… bărbatul te-a adus îndărăt… ne-ai făcut de râs…

– Ca pe o haină nepotrivită, zise.

– N-ai știut să-l faci fericit!, țipă taică-su.

Reproșuri fără milă, ca o undă rece și dușmănoasă, pe care ea încerca s-o evite, dar nu reușea. Era așa de slăbită, că nu se mai putea ține pe picioare.

– Inșallah, zise, închizând ochii.

A ieșit în stradă. Totul se învârtea. Nu mai înțelegea nimic. Era un cerc mare și negru în jurul ei. Se trezi într-o cameră luminoasă, cu două paturi albe. Soarele încerca să intre prin perdelele albe și ele. Avea hainele rupte. Tot corpul ei era cu pete negre. O bătuseră toți. Ahmad își luase o altă femeie și se întorsese în Germania. Copiii îi avea soacra. Era singură, într-un pat de spital, abandonată. Niciodată nu se gândise la moarte. Acum ar fi vrut să se cațere pe raza asta de soare, sus de tot, și de acolo să zboare. Ca o pasăre, ca un fluture, ca o pană dintr-o aripă ruptă.

– Am înnebunit?, o întrebă pe infirmiera care-i adusese micul dejun.

– Pilotul, fostul tău coleg de liceu, te-a găsit în fața casei și te-a adus aici. Mâine va fi mai bine, zise, nu ești singură…

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.