”La Mc” de Radu Comșa

506
Radu Comșa proza satirica rubrica leviathan.ro

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roMă știți, o mai comit din când în când. Ieri, la vreme de iarnă uscată, am comis-o din nou. Pe fond de foame și sictir, și pe când mă gândeam că tre’ să merg la f’un restaurant şi să aştept să îmi aducă ăia o talpă de gheată de la Marele Război pe post de ”mușchiulet-la-grătar-cu-garnitură-și-salată”.

Drept aceea, pent’că eram arround am luat-o frumuşel la picior şi am urcat prin frig și glorios treptele placate cu lemn striat de la Mc şi anume ”mecdonalz”. Nene, înlăuntru lume multă. Babe demne, însoţitoare de țâncime pretențioasă, ”băeți” gelați în pauză competițională, fete de liceu cu țâțe mari, fete de gimnaziu cu certe șanse spre ț… ei… lăsați, şcoleri cu aifoane țșpe băgate în huse colorate naiv ca să nu zic altfel, mămici tinere cu cizmoace pufoșate și cu sugari la purtător, singure și ambetate, bărbați fără treabă, da’ (prin compensație) posesori de priviri crunte, femei midăleigis, plate și sclivisite, rurali (așa cred, zău!) cu bani potriviți în mână. M-am aşezat cuminte la coadă şi după un minut o fată frumuşică și ochelaristă mi-a zâmbit și părea că îmi zâmbeşte pe bune, deși vezi bine că nu era așa. Avea pantaloni maronii strânşi pe şolduri şi cămaşă în carouri ajustată cuminte pe piept ca o uniformă de şcoală. Mai avea și păr blond strâns într-o coadă. M-a întrebat ce doresc. Doream aia şi aia şi aialaltă. Aialaltă să fie mare sau medie? ”Mică”, zic. Da’ nu vreau aia şi aia cu încă ceva, că e ofertă? Zic: ”Nu”. Da pe a doua aia aş vrea eu să îmi puie nişte chestii? ”Lăsaţi-o aşa”, mestec eu potolit. Da’ fo’ ceva la plic ca să asezonez aia-ele amândouă? ”Nimic!” Da’ de completare, chestia asta, că e nou băgată în meniu? ”Niciodată!” Mă simţeam ca o stâncă. Ochelarii m-au privit cu un soi de respect grav, a făcut nişte pase magice la maşinăria din faţă, apoi zâmbetul a revenit şi am auzit: ”Blllblllblll virgulă nouăzeci!” Îi întind banii, ea îi ia şi îmi şi dă restul până la centimă. ”Aşa mai zic şi eu”, gândesc cu admiraţie. Las monedele ca să cadă într-o cutie de plastic transparent unde scria că vor merge la nu ştiu ce copii cu necazuri (vrăjeală!) şi aud din nou coada blondă cu ochelari zicând: ”Durează trei-patru minute, așezați-vă undeva şi vi le aducem noi”. Dau din cap ca bou’, zic ”Ok” şi mă duc aşa mai către ferestre, mă caţăr pe un scaun d’ăla înalt şi mă zgâiesc afară la bulivar’ unde trecea lume şi aşa şi aşa, adică şi-n sus şi-n jos.

În patru minute punct au venit să îmi aducă aia, aia şi ailaltă. N-a venit coada blondă, iar cine a venit nu mă interesa deloc, aşa că nici nu vă spun cum era. Cu ce să încep, mă gândesc, cu aia sau cu aia? Nu conta de fapt, o iau pe aia şi muşc din ea. Scot paiul şi capacul de la ailaltă şi beau direct din paharul plin mai mult cu gheață, o gură zdravănă. În timp ce beau mă uit la cei din jur şi îi văd cu paiele în gură, sugând cu nădejde. Parcă o ardeau la o clismă colectivă, da’ nu era treaba mea. În stânga, la mesele pătrate prinse de podea ca la sala de interogatoriu, stau câteva fete. Vorbesc tare şi râd şi mai tare, cel puţin vreo trei dintre ele, dacă e să mă iau după vocile care se disting. La un moment dat, peste volumul obişnuit, aud clar venind de la fetele cu pricina: ”Ei, în p… mea, ce să fac, asta e!” şi o văd cu coada ochiului pe cea care slobozise cugetarea – faţa rotundă, ochii mari şi verzi, păr buclat, căzut mare pe umeri, râzând cu o gură mare şi frumoasă. ”De, fatalism optimist și cu vino-ncoa…”, cuget eu și mai iau o gură de ailaltă. Dară, numa’ ce văd că atras de zicerea atât de adâncă a crețulinei fusese şi vecinul meu de-a dreapta.

P’ăsta îl remarcasem mai înainte, era atipic pe scenă: costum închis, cămaşa albă, fo’ şaizeci de ani, da’ verde încă, părul argintiu, nu alb, argintiu ca oţelul, pieptănat ca o cască în jurul capului, mustaţa pe oală în stilul anilor ’80, oţelie şi ea. Bărbierit la sânge, cu un pahar de cafea în faţă. La început îmi zisesem că e vreun nene aflat în aşteptarea unei întâlniri sau a eliberării vreunui document de pe undeva, măcinând şi el minutele şi ceva cafea până la vremea potrivită. Apoi am observat ce atent privea strada, i-am văzut borseta micuţă sprijinită pe masa înaltă cu un telefon ieşit pe jumătate din ea şi mi-am zis că ori pândeşte pe cineva, așa particular, ori tre’ să fie miliţean pe stil nou, în prag de pensie, trimis de superiori la mişto să se holbeze prin ferestre panoramice la dealer-ii de telefoane fără acte de proveniență cu serviciul de livrare direct pe stradă. Acum se întorsese şi el pe un umăr spre tânăra care exibase atât de sonor organul. S-a uitat la mine cu privirea aia, ”Dom’ne, tineretu’ din ziua de azi…” Eu ridic din umeri şi luând exemplul fetei cu membrul la purtător transmit fatalist, dar fără vorbe: ”Asta e!”. Moş Mustaţă se întoarce la paharul lui de cafea, parcă ar lua o gură din ea, da’ n-o ia şi se întoarce spre mine iar. ”Hait, stai să vezi că are să-mi spună ceva” şi dau să fac o retragere strategică, dincolo de zidul de fete cu guri slobode. Da’ n-apuc, că mustaţa se mişcă inexorabil şi recepţionez zicerea: ”Ce ne facem, dom’ne, chiar aşa?!?” Eu: ”Se mai întâmplă…” El: ”Dom’ne, eu vin aici să stau liniştit… Dacă vin, vin că vreau eu, da’ nici așa…”. Răspund simţind vag că pierd subiectul: ”Da…”. ”Da, dom’ne, eu stau aici, cine ce are cu mine”. Eu cam aiurit: ”Foarte bine…” El se întoarce de-a binelea spre mine şi văd că ceea ce credeam eu că e o cămaşă e de fapt un tricou polo alb încheiat până al ultimul nasture, strans pe gâtul roșcovan. Are şi inel de aur cu piatră neagră pe degetul mic de la stânga, îl văd bine pe mâna-i aşezată pe genunchi. ”Da, dom’ne, îmi zice ăştia, ce, bă, te duci să bei cafea la mecdonalț? Te dai mare? Da, mă! Mă duc, de ce să nu mă duc, fac ce vreau cu pensia mea!” Eu aprob scuturând frumos capul. El mai are ceva de spus şi o zice cu glas rotunjit şi cu vorbe rare: ”Ce dacă e scumpă? Dau oricât pe o cafea, banii mei, pensia mea, ce eu stau cu ei de vorbă? Eu vin în centru, mă simt bine, îmi beau o cafea mecdonalţ, mă uit pe bulevard…”. În pană de reacție mă holbez la el. El la mine. Până la urmă mă adun și zic: ”Păi da… Foarte bine, aveți dreptate”. Căpitanul Cafea e satisfăcut oarecum, dar mă mai priveşte cu un pic de îndoială şi se întoarce la paharul lui. Eu renunţ la desertul la care am gândeam (”Dă-l dracu’ de desert, şi-aşa am burtă, are și e-uri!”) şi încep retragerea. El se uită cum îmi strâng urmările încercării de nutriție şi trage o duşcă de cafea. Eu o iau pe cant, el mai zice: ”Nimeni n-are treabă cu mine!”. Sunt total de acord cu el şi plec după ce fac un gest vag de salut.

O iau spre  o ușă laterală. Însă mă opresc înainte să ies și trag cu ochiul la Căpitanul Pensiei-de-Voie. Îl văd privind în jur, înconjurat de puștime. Se uită la ei un pic rătăcit, apoi se coboară de pe scaunul înalt, îşi pune fularul pe care îl ţine cu barba până îşi îmbracă o haină groasă şi cenuşie pe care o închide încet şi atent la toţi nasturii. Își adună borseta, o ia către ieşirea principală și păşeşte ca-n reluare dincolo de uşă. Afară, unde e iarnă.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.