Întotdeauna mi-a plăcut, de-a lungul și de-a latul timpului, să le povestesc elevilor mei despre existențialism. Cu mai mulți ani în urmă, ei mă și ascultau cu atenție, spre pensia care se apropia, însă, parcă mult mai puțin.
Cum să deslușim noi semnificația individului luat în parte? îi întrebam eu de fiecare dată. Oricare dintre noi suntem, până la urmă, un individ aparte, care trăiește doar o singură dată. Kierkegaard a devenit chiar din tinerețe un personaj respins de toți și adesea ironizat și credea că trăiește într-un veac lipsit de pasiuni, într-un „creștinism de duminică”. Esențial (le mai spuneam elevilor mei) este să găsesc „adevărul pentru mine”, iar individul trebuie așezat împotriva sistemului. Adică, insistam eu pe la început de februarie, cu fiecare nouă generație, esențială este existența individului, pentru că omul nu își trăiește existența în spatele unei mese de scris. Numai atunci când faci o alegere importantă te afli în relație cu propria ta existență și nu trebuie doar să faci speculații cu privire la spiritul universal.
Le aminteam, întotdeauna, două expresii celebre: mulțimea este neadevărul și adevărul este întotdeauna în minoritate. Și, astfel, ajungeam la miezul filosofiei lui Kierkegaard: există trei posibilități de a-ți trăi existența, pe care el numește „stadii”. Este vorba despre stadiul estetic, cel etic și, în fine, religios. Omul poate să trăiască într-unul dintre cele două stadii inferioare și, apoi, să facă saltul în cel superior, dar cei mai mulți oameni își petrec întreaga viață într-unul singur. Să insistăm, ziceam, și mergeam mai departe… În primul stadiu, cel estetic, trăiești clipa și plăcerea, adică în lumea simțurilor și a propriilor capricii. Este o relație superficială cu realitatea și dominată de vanitatea omului, mereu vulnerabil la angoasele vieții. În stadiul al doilea, cel etic, omul este dominat de seriozitate și de consecvență, potrivit unor criterii morale. E vremea să ia atitudine față de ceea ce este bine sau rău. În fine, doar unii dintre oameni fac saltul în stadiul religios, în cei „șaptezeci de mii de stânjeni din adâncul apei credinței”, cum scria filosoful. Poate să fie înfricoșător „să cazi în mâinile Dumnezeului viu”, dar numai atunci omul se poate împăca cu viața lui. Credința e chiar acest paradox, „că individualul, ca individual, e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat totuși, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului, devine individualul care, ca individual, stă într-un raport absolut cu Absolutul”. Aici era mai greu, nu le spuneam eu chiar așa…
Și le mai citam tot din Kierkegaard: „Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire; acest gând are pentru mine o validitate lirică originară. Tăcerea e capcana demonului și cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e și înțelegerea reciprocă dintre divin și individual.”
De aici, dragii mei, începe existențialismul… Mai țineți minte?
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
