„Locul speranței…” (2) de Cornelia Bartels

29
speranta cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAșa cum mărturiseam în Decupajul trecut, mă aflu de la o vreme în căutarea unui loc miraculos, al unui ultim loc al speranței din viața mea, unde să-mi pot opri pașii, unde să pot poposi pentru o clipă, găsindu-mi liniștea ca să-mi trag sufletul. Și nu este așa de ușor de găsit. Din contră! Este foarte dificil să descoperi ceva după placul inimii. În acest anotimp de trecere dintre iarnă și primăvară mă simt învăluită de mai peste tot de nori gri și ploioși, și triști, mă las împinsă pe aleile parcului de vânturi reci și umede grăbindu-mi pașii spre acasă. Nu mă pot opri nicăieri, cum mi-aș dori, undeva, într-un colț de parc, să respir venirea primăverii alături de ghioceii răsăriți în grabă sau de mâțișorii galbeni, aurii ce se leagănă tremurând la fiecare bătaie a vântului. Nici copacii, prietenii mei fideli, cu tulpinile lor umede și reci nu mă mai cheamă să-i îmbrățișez, în speranța că lipindu-mi fruntea de scoarța lor voi recăpăta puterea să respir odată cu ei, înfruntând frigul și neprimăvara care ne înconjoară. Îi privesc de departe și le admir silueta lor dreaptă, golașă, cu brațele ridicate spre cer a rugă, de parcă ar chema soarele și lumina, de parcă ar dori să alunge cu fiece legănare a crengilor norii gri ce acoperă cerul și-ntunecă ziua. Doar pe crengile lor ce par goale stau ascunși sâmburii frunzelor, mugurii nerăbdători să răsară și să întâmpine primăvara, înverzind și-nflorind. Un etern firav fir al speranței ce leagă invizibil an de an anotimpurile. Da, întotdeauna mi-am găsit locul de liniște alături de un copac, în mijlocul naturii, culcată în iarbă, ascultăndu-i răsuflarea, ascultând bătaia inimii pământului, încercând să-mi liniștesc propriile bătăi ale inimii care se cam grăbesc de la un timp încoace. Pentru mine un colț de pădure, de poiană plină de flori, un colț de grădină au rămas mereu locurile care-mi încarcă gândurile și sufletul cu speranță. Pentru mine un loc al speranței rămâne fiecare biserică în care am pășit cu evlavie și credință, fiecare mânăstire sau lăcaș sfânt pe care l-am vizitat de-a lungul anilor, căci, așa cum am mai spus, credința și speranța merg mână în mână alături de mine, mereu…

Mi-a destăinuit un cititor că am mai scris deseori în textele mele despre căutarea speranței și că mă repet în Decupajele mele cu asemenea destăinuiri. Are dreptate. Nimic nou, căci scrisul a fost și a rămas pentru mine unicul sâmbure al speranței care s-a păstrat în grădina sufletului meu și a așteptat „plin de speranță” să reîncolțească (aidoma mugurilor de pe crengile copacilor de care aminteam la începutul acestor rânduri) după zeci de ani de nescris. Și, cu adevărat, recunosc, fiecare Decupaj este scris cu cerneala speranței izvorâtă din acest sâmbure tainic, păstrat în adâncul sufletului meu în toți acești zeci de ani de tăcere. Niciodată nu aș fi crezut că voi reîncepe să scriu! Dar totul s-a întâmplat acum cinci ani când am îndrăznit să încredințez câteva rânduri portalului „Leviathan” și-apoi să mă regăsesc și să reînviu dimpreună cu fiecare rând ce alcătuia textul Decupajelor, texte pline de bucuria reînvierii și de mulțumire la gândul că nu mi-am pierdut speranța în puterea cuvântului scris căruia i-am reîncredințat toată liniștea mea, toată bucuria reînvierii mele. Și poate așa se explică și faptul că firul speranței nu m-a părăsit nicio clipă, împletindu-mi gândurile în mai toate destăinuirile oferite cititorului prin textele publicate. Decupajele au fost, sunt și vor rămâne unul dintre „locurile speranței” pe care îl păstrez mereu în mine și care-mi dau viață și îmi sunt izvorul curajului de a nu muri, la care îmi potolesc setea de viață de la un timp încoace și față de care voi rămâne recunoscătoare până la capătul ei. E un drum frumos care mi-a schimbat traseul și sensul vieții, care mi-a redeschis noi ferestre ale sufletului, care m-a reîntors pe cărările scrisului în limba română, cărări pe care le credeam pierdute. Dar căile vieții se închid și se redeschid mereu pe traseul sorții și, desigur, important este să nu pierd niciodată speranța că voi reuși să pășesc liniștit pe drumul ce mi-a fost, de fapt, hărăzit, iar dacă m-am repetat, cum susținea cititorul meu, îmi cer iertare dar, uneori, gândurile năvălesc sub pana cuvântului și nu se lasă date la o parte atât de ușor…

Recunosc că sunt în căutarea unui loc al speranței deosebit, un loc potrivit vârstei și gândurilor temătoare care-și fac loc din ce în ce mai des în culcușul gândurilor, furându-mi liniștea și somnul. Un loc deosebit îmi spun, dar niciodată nu m-aș fi gândit că acest loc este atât de aproape de mine și că, de fapt, pășesc aproape în fiecare zi pe cărările lui… Da, chiar așa și este!

În plimbările mele zilnice cu Hugo, făcute pe aleile Cimitirului Evanghelic din apropiere, am remarcat, în aceste zile gri și reci, că la capătul fiecărei alei stau postate câteva plăcuțe cu câteva rânduri în alb-gri, frumos înrămate care nu mi-au atras până acum atenția. Dar azi, tocmai azi, mi-am oprit privirea asupra lor și am citit textul scris în alb-gri… iar la finalul rândurilor remarc că literele ceva mai mari decât restul textului sunt scrise în verde.Am trecut pe lângă ele de-atâta vreme și nu le-am dat nicio atenție (socoteam că sunt tot felul de indicații și de restricții administrative!), dar tocmai azi, o zi deosebită pentru mine, mi-au fost opriți pașii în fața lor și le-am aflat frumusețea textului citindu-le: ”ABSCHID,TRAUER, ERINNERUNG, BEGEGNUNG, LIEBE, SEHNSUCHT, TROST, RUHE, ZUSPRUCH, GEBORGENHEIT, GNADE, GLAUBE, HOFFNUNG” („Despărțire, durere, amintire, întâlnire, dragoste, dor, alinare, liniște, încurajare, siguranță, îndurare, credință, speranță”). Impresionant! Toate la un loc exprimă chitesența sacră a vieții… Tocmai azi, când iubita mea mamă ar fi împlinit 103 ani și peste câteva zile se vor împlini 14 ani de la moartea ei, pașii mi-au fost opriți în fața acestui panou ca să citesc aceste impresionante rânduri ce parcă adună în cuvinte, ca într-un buchet al suferinței, dureroase sentimente… Toate la un loc s-au alăturat gândurilor mele triste ridicate către cer, către cei morți care ne-au părăsit lăsând pentru totdeauna unda aceea de adâncă durere care nu ne mai părăsește toată viața.

La început am citit doar ce era scris mare și în culoarea speranței… verde… și, desigur, am regăsit în mine întreaga durere, am simțit chemarea mamei la neuitare, apoi mi-am ridicat ochii înlăcrimați și am văzut că acolo, sus, pe plăcuța din lemn bine încadrată era scris foarte vizibil, cu litere mari negre, groase. ”Ort der Hoffnung”, adică „Locul Speranței”! Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că aici, într-un cimitir, îmi voi găsi locul speranței. Chiar marcat ca atare „loc al speranței”, al speranței  care moare ultima, odată cu noi, și-atunci am înțeles cât de aproape este moartea alături de noi pe drumul vieții. Am înțeles cât de aproape rămân cei plecați în eternitatea vieții dincolo de moarte și am mai înțeles că frica de moarte nu mai are ce căuta în gândurile mele. Niciodată „nu credeam să-nvăț a muri vreodată ”, dar tocmai azi, 7 februarie, mama mi-a oprit pașii și m-a lăsat să aflu unde este locul speranței pe care-l caut și m-a învățat să nu-mi fie frică de moarte… În sufletul meu, acolo unde păstrez pe toți cei dragi mie, vii sau morți, dincolo de moarte…

”Ich lebe, und ihr sollt auch leben” (Jesus Christus în: ”Die Bibel, Evanghelium, nach Johannes”, Kapitel 14, Vers 19.). „Eu trăiesc, și voi trebuie de asemenea să trăiți”, mai stă acolo scris pe plăcuțele cimitirului evanghelic, care dăinuie de peste 200 de ani în apropierea locului unde trăiesc și care este un loc deosebit pentru istoria orașului. Și parcă nici nu-mi mai este frică să merg pe aleile cimitirului, la plimbare cu Hugo, în orele când se lasă seara, așa cum îmi era frică când eram copil și mă grăbeam să-l părăsesc cât mai repede. E multă liniște aici, și ocrotire și mângâiere. Este un refugiu unde te simți în siguranță însoțit de Îngerul Seriel, îngerul morții și al pedepsei, care, se spune, este capabil să-și schimbe forma și aspectul pentru a-și îndeplini îndatoririle cerești și să observe toate faptele bune și rele de pe pământ… Apropo de fapte bune, mai suntem rugați, noi cei care pășim pe aleile cimitirului, pe acel loc al speranței, să îl respectăm cum se cuvine, el fiind un loc deosebit, un loc atât al tristeții celor rămași, cât și al demnității celor plecați. Merită respectat…

Mă bucur și m-am liniștit că am găsit, în sfârșit, scris negru pe alb unde se află locul speranței pe care-l căutam. Mama mi-a oprit pașii și mi-a oferit liniștea să-l aflu… o liniște dincolo de moarte, eternă, care mă va însoți de-aici încolo. Cât timp? Numai Dumnezeu știe! Și am început să mă  gândesc altfel la moarte, la sfârșitul drumului și la cărările vieții care îmi mai sunt îngăduite să le colind și încerc să-mi caut aici un loc al liniștii eterne… dar, cum scria Nina Cassian, „chiar dacă voi fi îngropată/ într-o străină țărână/ tot învia-voi odată/ în limba română”…

Mönchengladbach, Germania

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aiciCartea poate fi comandată la una dintre adresele:

leviathan.romania@yahoo.comcostintuchila@gmail.com

pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.