”Mândru” de Virgil Matei

87
cal negru virgil matei proza leviathan

proza-scurta-leviathan.ro-logoDin cei nouă fii ai bunicului Șerban, doi dintre ei au purtat numele de Ion. Ca să-i deosebească, bunicul Șerban l-a ”botezat” pe Ion cel mic cu numele de Onu. Așa l-a știut o lume întreagă: ”Onu al Mitriței, de pe ulița morii”. Un om de poveste. El m-a învățat cum să țin hățurile în mână, cum să trag cu coasa, cum să mulg vaca ori cum să ascult pepenii cu urechea, cum să-mi oblojesc o tăietură cu secera să nu se obrintească. În puținele clipe de răgaz ne povestea. Câte-n lună și-n stele! Îi plăcea să se laude că a fost spălat într-o albie alături de… Ștefan cel Mare, dar la 500 de ani diferență! Știa el ce știa: domnitorul moldav se născuse în 1433 iar el venise pe lume în 1933. De-asta citise, cred, cam tot ce știu și eu despre Ștefan. Nu uita să ne bage în cap că a purtat 44 de bătălii, că a pierdut două și că moartea i s-a tras, după 71 de ani de viață, la 2 iulie 1504, de la o rană veche, căpătată la asediul Chiliei.

Ce n-a mai apucat nenea Onu să ne spună: că și el s-a stins din viață, tot la 71 de ani și tot în aceeași zi, 2 iulie 2004, fix peste 500 de ani… Ca să vezi cum se leagă destinul lui nenea Onu de cel al lui Ștefan pe care l-a adulat toată viața! Lui nenea Onu i-au plăcut caii. Despre caii lui este vorba și în povestirea următoare: 

Virgil Matei
Virgil Matei

…Bătrân, costeliv, supus, cu ochi apoși, indiferenți, fără de nărav – așa mi-l am și acum întipărit în minte pe Breazu, mârțoaga din hăisa înhămată la căruță de nea Onu, când a intrat în colectiva din Mărtineștii noștri, pe la mijlocul anilor 1950. Tractorista, iepușoara care se opintea în ceala, abia-și mai trăgea sufletul. Cu exemplarele astea de ocazie începu nea Onu să plece la treburile câmpului, până într-o bună zi când, în urma unui ordin venit de sus, caii au fost trimiși la tăiere, aruncați în cazane, facuți supă și introduși în meniul zilnic al porcilor. Nu mai era nevoie de cai, susțineau diriguitorii de-atunci, tractoarele vor prelua povara muncii lor. Aiurea, de vreme ce nea Onu se căpătui, de-a doua zi chiar, cu doi noateni fățoși, dar nărăvași până la fățărnicie. Își pusese în cap să scoată cai din ei, doar facuse armata la cavalerie la Oradia Mare, ori pentru asta nu mai putea întârzia. Cu Călina, o iepușoară cu încălțări la picioare ca de domnișoară de pension, lucrurile mai mergeau cum mai mergeau, dovadă că noi, cei mici stăteam la rând s-o încălecăm, ba chiar puteam singuri s-o înhămăm. Cu Mândru însă, mai avea, oho!, de furcă, nu glumă. Calul ăsta, cu părul negru smolit, cu o stea albă în frunte, de ziceai că-i stema țării își purta cu mândrie dar și cu trufie numele. ”Ho, cu tata, Mândrule! Ușurel, te fac eu să-mi mănânci din palmă” – îi vorbea, de sus, nea Onu, pe când îi aranja căpițeaua.

Într-o zi, pe când ieșeam din oborul colectivei pe poarta dinspre bunicu’ Stoian, nea Onu, după ce struni caii din hățuri, opri și sări din căruță. Îl deshămă pe Mândru, îl bușumă bine cu un șomoiog de paie și, dintr-un salt, i se aruncă în spinare. Surprins, fornăind, Mândru se încontră pe picioarele de dinapoi. Făcu asta de vreo câteva ori, după care căzu în genunchi. Nea Onu trase cu putere de frâul ce dirija zăbala. Înspumat, Mândru se opinti și o rupse la fugă, lăsând în urmă un norișor de praf zvârlind din copite. Până la Puțu-sec încercă să se descotorosească de cel care îndrăznise să i se urce în spate. Nea Onu se ținea strâns, căciula-i sărise cât-colo, picioarele-i încordate încolăceau burta animalului, în timp ce Mândru o ținea p-a lui, gonind nebunește. Deodată, de ziceai că a stat Crivățul dinspre Arcaciul Bordeascăi, galopul acela haotic se limpezi. Mândru schimbă registrul dând galopul dezordonat pe un trap ca de vedetă de  hipodrom. Când au ajuns la noi, și calul și călărețul erau lac de apă. Pe fața lui nea Onu se  scurgea oboseală amestecată cu liniște; în ochii lui Mândru citeam frustrare, dar și un semn, ca o batistă albă, de capitulare și supunere.

Nea Onu reușise să ni-l dea pe brazdă pe Mândru! ”Hai, Niculae, încalecă !”. ”Hai, Lică, și tu!” – îmi ordonă nea Onu, după ce Neculai, mândrul băiat al lui nea Onu, își făcu apariția de pe ”zotelnic” viu și nevătămat.

Atâta ne-a fost! Doamne, cum mai băteam, apoi, drumurile și câmpurile călări. Cel mai mult, nouă, dar și cailor, ne plăcea prin iulie-august, când după-amiezile se perpeleau în tingirea verii, iar noi o luam la galop spre Malu’ Negru, bulboana de pe Râmnic. Îi îmbăiam ca de nuntă! Când începea școala, jinduiam  împreună. Noi, după libertatea care acum ne era impusă de dom’ Matei și dom’ Călugăriță, ei, caii, după dorul nostru. Așteptam sfârșitul de săptămână ca pe oalele de moși. De la o duminică a revederii dintr-un septembrie văratic m-am ales cu o întâmplare-lecție, demnă de rememorat: la unul din galopuri prin Pădurea mică, Mândru a dat cu mine de pământ de-am văzut stele verzi, fugind în pădure. Dispăruse! ”Ce mă fac?”, mi-am zis. Am intrat în desiș și am început să vorbesc încet, rugându-l să vină. În liniștea pădurii am auzit șoaptele frunzelor, ale copacilor, ale unei ramuri frânte sub copitele unui cal. Minune! Mândru se întorcea către mine, cu capul plecat, vinovat, parcă vrând să-mi spună că – de! – e și el om, și, ca tot omu’ s-a speriat de-o lighioană. L-am încălecat și mi-am zis că el mi-auzise glasul. Ce a urmat, mai apoi, între noi, s-a bazat numai pe dialog în șoaptă.

Pe Mândru l-am pierdut într-o seară rece de noiembrie. Pe când mă întorceam de la ”coperativa” lui nea Ion Țifescu, prin dreptul casei lui nenea Dică Matei, în șușa – lume  multă. O motocicletă, a vărului Dobrică, intrase în plin în caii lu’ nea Onu.

Mândru zăcea pe asfalt într-o poziție grotescă, cu picioarele schilodite. Din gură, în lungul zăbalei se prelingea o șuviță sângerie. De undeva, din piept, țâșnind cu putere, un gâlgâit roșu năclăia șușaua. Ochii, rotunzi și luminoși cândva, erau acum ca două bile de sticlă pâclată. M-am aplecat și l-am mângâiat pe coama-i bogată. Doamne, mi s-a părut?  Mândru încă mai răsufla? Cuprins de spasme se chirci, cerșindu-mi parcă ajutor. Mușchii și limba i se zbătură într-un tremur prelung, ca un nechezat mut de adio, iar pieptul îi ințepeni pentru totdeauna. Capul căzut în balta de sânge încremeni.

Tresării atunci când două lacrimi se rostogoliră pe căpăstrul bătut în bănuți de alamă. Erau lacrimile mele.

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.